Încă de la primul episod, C.S. Lewis este nelipsit din emisiunile noastre și de pe blog, prin propriile lui lucrări sau fiind citat de alți autori în cărțile lor. Despre biografia lui puteți citi în articolul nostru dedicat cărții lui Alister McGrath, C.S. Lewis. O viață. Toamna trecută am revizitat poate cea mai cunoscută carte a lui, Creștinism, pur și simplu, printr-o serie de citate Un strop de viață. Apoi ne-am îndreptat atenția asupra unor lucrări de ficțiune mult, mult mai puțin cunoscute decât Cronicile din Narnia, însă extrem de valoroase în felul lor: Departe de planeta tăcută, Perelandra și That Hideous Strength.
Luna aceasta, vom descoperi câteva cărți și eseuri de-ale lui C.S. Lewis, din nou, mai puțin cunoscute, însă care ascund o comoară de idei valoroase.
Astăzi vă aduc în atenție volumul The Weight of Glory: And Other Addresses, ce cuprinde transcrierea unor predici și discursuri pe care Lewis le-a ținut la cererea unor audiențe, sau răspunzând anumitor invitații. Multe dintre acestea au fost scrise și susținute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iată titlurile predicilor și cuvântărilor sale: The Weight of Glory a fost susținută pe 8 iunie 1941 în fața uneia dintre cele mai mari adunări din acele vremuri, la Oxford University Church of St. Mary the Virgin, la invitația vicarului bisericii, Canon Milford. Mai înainte de aceasta, însă, Learning in War-Time a fost susținută pe 22 octombrie 1939, la invitația aceluiași Canon Milford. Dorința vicarului de a-l invita pe Lewis a apărut în urma lecturii cărții The Pilgrim’s Regress (o altă carte mai puțin cunoscută sa, însă la fel de fascinantă).
Why I Am Not a Pacifist a fost susținută la invitația unui grup de pacifiști în anul 1940. Transposition a fost predica lui Lewis din capela colegiului Mansfield de la Oxford, cu ocazia sărbătorii Cincizecimii, pe 28 mai 1944.
Is Theology Poetry a fost citită în fața Clubului Socratic al Universității Oxford pe 6 noiembrie 1944. The Inner Ring a fost o cuvântare comemorativă susținută la King’s College, University of London, pe 14 decembrie 1944.
On Forgiveness a fost scrisă la cererea preotului bisericii St. Mary din Cambridgeshire și trebuia să fie inclusă în buletinul bisericii, în 1947, însă a rămas doar ca manuscris și a fost inclusă mai târziu în cartea Ferigi și elefanți.
A Slip of the Tongue a fost ultima predică a lui Lewis, la invitația capelanului colegiului Magdalene din Cambridge pe 29 ianuarie 1956.
The Weight of Glory este considerată cea mai frumoasă predică a lui Lewis, deși, în urma lecturii, veți vedea că și celelalte sunt la fel de valoroase, fiecare în felul ei. Este acea predică în care Lewis afirmă că în fiecare zi ne afăm pe muchie de cuțit, între două posibilități incredibile. Este un lucru serios să trăiești într-o societate formată din potențiali zei și zeițe, să-ți aduci aminte că și cea mai anostă persoană cu care stai de vorbă poate deveni într-o zi fie o creatură căreia vei fi tentat să i te închini, fie o ființă atât de oribilă și de coruptă cum numai în coșmaruri poți întâlni. Cât e ziua de lungă, noi ne ajutăm unii pe alții într-o oarecare măsură să devenim fie una, fie cealaltă dintre aceste ființe. Nu există oameni banali.
Dar asta nu înseamnă că trebuie să fim permanent solemni. Trebuie să ne jucăm. Însă veselia noastră trebuie să fie aceea care există între oamenii care s-au luat unii pe ceilalți în serios: fără frivolitate, fără superioritate, fără prejudecată. Iar dragostea noastră trebuie să fie o dragoste costisitoare, nu doar o toleranță sau indulgență care o parodiază în mod frivol. Imediat după Sacramentul Binecuvântat (Euharistia), aproapele tău este cel mai sfânt lucru prezentat simțurilor noastre.
Nostalgia noastră, dorința noastră de a fi reuniți cu ceva de care acum ne simțim despărțiți, de a fi înlăuntrul a ceva, în vreme ce acum ne simțim în afară, nu este vreo fantezie nevrotică, ci este indicatorul situației noastre reale. Noi nu dorim doar să vedem frumusețea, ci dorim ceva ce abia dacă se poate pune în cuvinte: dorim să fim uniți cu frumusețea, să intrăm în ea, să o primim în noi înșine, să ne scăldăm în ea, să devenim parte din ea.
Când stelele și nebuloasele vor fi dispărut, fiecare dintre noi vom fi încă în viață. Natura este doar un simbol, însă un simbol pe care scriptura ne îndeamnă să îl folosim. Noi suntem chemați să pășim prin natură, dincolo de ea, în acea splendoare pe care ea o reflectă.
În cel de-al doilea eseu, „Learning in War Time”, Lewis încearcă să răspundă la întrebarea pusă de unii „Cum ar putea cineva să se mai ocupe de știință sau literatură în vremuri de război?” (am putea înlocui și noi războiul cu pandemia, sau alte crize din vremurile noastre). Lewis răstoarnă întrebarea, mergând de fapt până la capătul logicii, la care audiența sa nu îndrăznise să ajungă: putem la fel de bine să ne întrebăm, cum ar putea omul să se mai preocupe de altceva, când fiecare zi înseamnă încă un pas spre moarte și deci, spre destinul veșnic? Nu ar trebui să vorbească numai despre asta, să abordeze doar subiectul religiei? Războiul, epidemia, crizele, nu fac decât să agraveze permanenta situație a omului, pe care nu o mai poate ignora. Iar omul are un apetit pentru cunoaștere și frumusețe care nu poate fi amânat până când condițiile devin prielnice. Dumnezeu nu a creat niciun apetit în zadar. Lewis argumentează că nici războiul, nici religia, nu anulează viața normală sau umanitatea noastră. Așa cum descoperi că, apropiindu-te din ce în ce mai mult de linia frontului, se vorbește de fapt din ce în ce mai puțin despre război, și din ce în ce mai mult despre viață – despre necesitățile și planurile imediate, așa descoperi și că viața creștină nu înseamnă că nu vei mai avea aceleași activități normale de mai înainte. Iar avertismentul lui cu privire la faptul că unii cred că viața religioasă trebuie să anuleze orice altă preocupare normală, mi se pare foarte important: Dacă încerci să suspenzi întreaga ta activitate intelectuală și estetică, nu vei reuși decât să substitui un soi de viață culturală unui alt soi. Nu înseamnă că nu vei mai citi nimic (în afară de Biblie, ar spune unii). Dacă nu cauți să citești cărți bune, vei sfârși prin a cădea pradă cărților proaste. Dacă nu continui să gândești rațional, vei ajunge să gândești irațional.
Într-un anume sens, religia ocupă întreaga noastră viață, dar nu pentru că exclude preocupările noastre naturale, ci pentru că le cuprinde. Aici analogia cu războiul se sfârșește: războiul nu poate ocupa întreaga noastră viață pentru că nu putem da Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu. De asemenea, este adevărat că unele preocupări umane trebuie, uneori, anulate, dacă sunt păcătoase. Însă activitățile noastre normale, bune, nu sunt anulate, pentru că în „noua organizare a vieții”, cea creștină, ele sunt oferite lui Dumnezeu. Cunoașterea și frumusețea pot fi căutate de dragul lor, într-un mod care nu exclude căutarea lor de dragul lui Dumnezeu Însuși. Iar calea aceasta intelectuală, a minții, calea culturii, calea academică, este tocmai calea pregătită de Dumnezeu către El pentru unii dintre noi, dacă o urmăm în mod curat și dezinteresat.
Eseul Is Theology Poetry reflectă tranziția lui Lewis de la gândirea sa pur științifică, la cea creștină. Și în perioada sa de dinainte de convertire, Lewis era atât un iubitor al miturilor antice, cât și al științei materialiste. Însă cele două „emisfere” ale gândirii sale nu păreau să se împace vreodată. Doar în Hristos, cele două pasiuni, transformate, și-au găsit împlinirea. De altfel, tot în acest eseu, Lewis argumentează că nu este o coincidență faptul că miturile antice aveau atât de multe teme comune cu creștinismul (așa cum mulți critici au crezut că „desființează” creștinismul dacă arată miturile pe care le-a „copiat”): într-un anume sens, prin Întruparea lui Hristos, moartea și învierea Sa, Mitul a devenit realitate.
„Sunt sigur că, trecând de la un punct de vedere științific la cel teologic, am trecut de la vis la starea de om treaz. În teologia creștină se pot potrivi și știința, și arta, și moralitatea și religiile sub-creștine. Nici unul dintre acestea nu se potrivesc în cadrul punctului de vedere științific, nici măcar știința însăși. Cred în creștinism așa cum cred că soarele răsare, nu doar pentru că îl văd, ci pentru că prin el, pot vedea toate celelalte lucruri.”
Iar în eseul Transposition, Lewis afirmă „carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția cerurilor nu pentru că sunt prea solide sau grosolane, ci pentru că sunt prea slabe, prea trecătoare și prea ireale.
În toate aceste predici și eseuri, dar și în celelalte din volumul „The Weight of Glory: And Other Addresses”, C.S. Lewis abordează teme foarte serioase, poate unele dintre cele mai dificile probleme cu care se poate confrunta un creștin în societate. Însă o face într-un mod atât de cuprinzător, convingător și lucid, încât eu cel puțin aș propune ca acestea să fie citite împreună, sau imediat după opera sa cea mai cunoscută, Creștinism, pur și simplu.
De-a lungul timpului și chiar în cărțile prezentate în emisiunile noastre, am întâlnit o mulțime de autori care citează predica The Weight of Glory și celelalte cuvântări ale sale. Deși încă nu este tradus la noi, sper ca aceste idei și pasaje din volumul The Weight of Glory v-au stârnit curiozitatea și poate chiar dorința de a le citi în original, până vom avea o versiune și în limba română.
CARTEA E O VIAȚĂ 