„Meditații la Psalmi” de C.S. Lewis


„Un om nu poate să apere întruna adevărul; mai trebuie să aibă uneori vreme să se și hrănească din el.”

Acestea sunt cuvintele unui autor de lucrări apologetice și filozofice creștine, care a decis nu doar să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu pe îndelete, ci și să împărtășească în paginile unei cărți ceea ce a descoperit în acest proces. Așadar, astăzi vom descoperi cartea Meditații la Psalmi, scrisă de C.S. Lewis.

C.S. Lewis este autorul binecunoscutei serii pentru copii Cronicile din Narnia, a alegoriei Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, dar și a unor lucrări de referință precum Creștinism, pur și simplu, Despre minuni, Cele patru iubiri, sau Surprins de bucurie. Cărțile lui au inspirat generații de cititori, dar și generații de autori, mulți scriitori creștini precum John Piper sau Philip Yancey recunoscându-i influența și citându-i diverse pasaje.

Și totuși, de ce, dintre toate cărțile din Biblie pe care le putea analiza, a ales tocmai Psalmii? Psalmii sunt cu siguranță o parte specială a Scripturii, prin faptul că au generat de-a lungul timpului reacții extrem de diferite. De multe ori au fost interpretați greșit, cu intenția de a scoate din ei diverse mesaje care de fapt nu există, uneori nu le-a fost înțeles contextul, alteori au fost evitați cu totul sau dimpotrivă, au fost prea în centrul atenției. Așadar, pentru unii credincioși este o carte de suflet prin care își exprimă bucuriile și durerile, iar pentru alții este o parte a Bibliei care rămâne mai mereu închisă.

Iată ce scrie C.S. Lewis însuși despre alcătuirea acestui volum: Aceasta nu este o lucrare de erudiție. Nu sunt ebraist, nici specialist în studiul critic al textelor biblice, nici istoric al Antichității, nici arheolog. Scriu pentru nespecialiști despre chestiuni în care sunt eu însumi nespecialist. Dacă este necesară vreo justificare (și probabil, e necesară) pentru scrierea unei astfel de cărți, ea ar suna după cum urmează. Se întâmplă adesea ca doi școlari să-și lămurească unul altuia dificultățile din activitatea lor mai bine decât o poate face profesorul.

După cum ne amintim cu toții, când te duceai cu o problemă la un profesor, îți explica adesea ceea ce deja înțelegeai, adăuga o sumedenie de informații pe care nu le voiai și nu spunea efectiv nimic despre chestiunea care-ți dădea bătăi de cap. Am observat acest fenomen din ambele părți ale fileului; când – ajuns eu însumi profesor – am încercat să răspund întrebărilor puse de studenții mei, am văzut uneori, după un minut, cum se așterne pe chipurile lor acea expresie care m-a încredințat că ei încearcă exact aceeași frustrare pe care am încercat-o și eu în fața profesorilor mei. Un coleg poate să ajute mai mult decât profesorul pentru că el știe mai puține. Dificultatea pe care vrem să i-o explicăm e una pe care a întâlnit-o de curând. Expertul a întâlnit-o cu atâta vreme în urmă, încât a uitat de ea. Acum vede întregul subiect într-o lumină atât de diferită, încât nu-și poate da seama ce-l frământă cu adevărat pe elev.

În cartea Meditații la Psalmi, prin urmare, scriu ca de la amator la amator, vorbind despre greutățile pe care le-am întâlnit sau despre iluminările de care am avut parte când am citit Psalmii, cu speranța că ea ar putea să-i intereseze ori chiar să-i ajute, uneori, pe alți cititori nepricepuți.

Cum trebuie citiți Psalmii

Ceea ce trebuie să spunem este că Psalmii sunt poeme – poeme destinate să fie cântate – nu tratate doctrinare, nici măcar predici, scrie Lewis. Cei care vorbesc despre citirea Bibliei „ca literatură” se referă, cred, la lectura ei fără a ține seama de ceea ce este ea esențialmente; ca și când l-ai citi pe Burke fără să te intereseze deloc politica ori să citești Eneida fără să fii interesat de Roma. Asta mi se pare un nonsens, consideră el. Există, însă, un sens mai sănătos în care Biblia – fiindcă este, în definitiv, literatură – nu poate fi citită corect decât ca literatură; iar diversele ei secțiuni, în funcție de diferitele tipuri de literatură cărora le aparțin. Îndeosebi, Psalmii trebuie citiți ca poeme, ca texte de cântec, cu toate licențele și convențiile, hiperbolele, legăturile mai degrabă emoționale decât logice care sunt specifice poeziei lirice. Trebuie citiți ca poeme, dacă dorim să-i înțelegem; nu mai puțin decât așa cum franceza trebuie citită ca franceza, sau engleza ca engleza. Altfel, vom pierde ceea ce este în ele și vom crede că vedem ceea ce nu e.

Judecata în Psalmi

Așadar, în primul capitol, C.S. Lewis încearcă să clarifice subiectul Judecății în psalmi. Dacă există vreun gând care-i face pe creștini să tremure, acela este gândul la judecata lui Dumnezeu. Acest fapt ne pune într-adevăr pe gânduri și ne face să ne temem. Însă, atunci când citim Psalmii, găsim opusul acestei atitudini. Peste tot, psalmiștii par să-și dorească, să ceară judecata chiar. Și C.S. Lewis a avut o mare surpriză când a observat prima dată modul în care vorbesc psalmiștii despre judecățile lui Dumnezeu. Judecata pare un subiect de bucurie universală. „Să tresalte câmpia… toți copacii pădurii să strige de bucurie înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul.” Oamenii cer să aibă parte de ea: „Judecă-mă după dreptatea Ta, Doamne, Dumnezeul meu”.

Motivul acestei bucurii devine îndată cât se poate de limpede, spune C.S. Lewis. Evreii din vechime își reprezentau, la fel ca noi, judecata lui Dumnezeu în termenii unui tribunal pământesc. Diferența este că, din perspectiva creștină, procesul este unul penal, iar creștinul se află în boxa acuzaților; evreul vede un proces civil în care el este parte vătămată. Unul speră să fie achitat sau, mai degrabă, iertat; celălalt speră să aibă parte de un triumf răsunător, cu despăgubiri substanțiale.

Cred că avem motive foarte bune să considerăm că imaginea creștină a judecății lui Dumnezeu este mult mai profundă și mai sănătoasă pentru sufletele noastre decât cea iudaică. Dar aceasta nu înseamnă că imaginea iudaică trebuie pur și simplu lepădată. Ea completează semnificativ imaginea creștină. Căci ceea ce ne alarmează pe noi din perspectiva imaginii creștine este puritatea infinită a standardului în raport cu care ne vor fi judecate acțiunile. Dar mai știm că nici unul dintre noi nu va ajunge vreodată la acel standard. Suntem cu toții în aceeași barcă. Totuși trebuie să ne punem speranțele în îndurarea lui Dumnezeu și în lucrarea lui Hristos, nu în propria noastră bunătate, arată C.S. Lewis.

Imaginea iudaică a unei acțiuni civile ne amintește cât se poate de elocvent că probabil am greșit nu doar în raport cu standardul Divin (ceea ce se înțelege de la sine), ci și în raport cu un standard foarte omenesc pe care toți oamenii rezonabili îl admit.

Cum citim Psalmii de imprecație

Lewis dezbate o problemă și mai tulburătoare. Ce facem cu psalmii blestemelor, sau psalmii de imprecație – Psalmi în care găsim expresii precum „în bunătatea Ta, nimicește pe vrăjmașii mei” Sau, în mijlocul unui imn de laudă deosebit de frumos, te trezești cu „ O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău!”, ca și când ar fi surprinzător că un leac atât de simplu pentru relele omenești nu-i trecuse niciodată prin gând Celui Atotputernic, după cum remarcă, cu umor, C.S. Lewis.

O modalitate de a ne raporta la acești Psalmi teribili sau chiar vrednici de dispreț ar fi pur și simplu să-i lăsăm deoparte, spune chiar și el. Din păcate, însă, părțile negative nu „ies la spălat”; s-ar putea, după cum am observat, să stea alături de cele mai frumoase lucruri. Iar dacă păstrăm convingerea că întreaga Scriptură „a fost scrisă pentru învățătura noastră” sau că folosirea din vremuri străvechi a Psalmilor în cultul creștin nu a fost cu totul contrară voii lui Dumnezeu, și dacă ne amintim că spiritul și felul de a vorbi al Domnului nostru au fost în mod clar influențate de Psaltire, vom căuta, pe cât posibil, să-i folosim și noi. Oare cum îi putem folosi?

De la bun început am fost sigur, și încă sunt sigur, scrie Lewis, că nu trebuie nici să încercăm să tâlcuim aceste texte, nici să cedăm o singură clipă ideii că, deoarece vine din Biblie, toată ura aceasta vidicativă trebuie cumva să fie bună și evlavioasă. Trebuie să facem față ambelor aspecte. Ura este acolo – purulentă, nesățioasă, nedisimulată – și am fi și noi netrebnici dacă am închide ochii sau am fi în vreun fel de acord cu ea ori, și mai rău, am folosi-o pentru a justifica patimi similare în noi înșine.

De fapt, C.S. Lewis a găsit o potențială utilizare a acestor psalmi tocmai prin recunoașterea acelorlași atitudini în noi înșine. Desigur, vrăjmășiile cu care ne luptăm în sinea noastră nu-și propun chiar asemenea răzbunări cumplite. Și desigur suntem mult mai subtili în a ne tăinui animozitatea în fața altora și a noastră. „Ei bine”, spunem, „o să regrete toată viața”, de parcă aproape cu părere de rău, facem o simplă prezicere; nu observăm, cu siguranță nu recunoaștem că ceea ce prezicem ne dă o anumită satisfacție. Mai mult, în tendința psalmiștilor de a rumega necontenit o jignire, de a stărui, într-un soi de caznă autoimpusă, asupra fiecărei circumstanțe agravante, cei mai mulți recunosc ceva ce am întâlnit fiecare în noi înșine.

Ar fi o nemaipomenită naivitate citirea blestemelor din Psalmi fără alt sentiment decât cel de oroare în fața lipsei de afecțiune a poeților. Sunt, într-adevăr, diabolici. Dar trebuie să ne gândim și la cei care i-au făcut să fie așa. Ura este o reacție la ceva. O astfel de ură este genul de trăire pe care, printr-un soi de lege naturală, o generează cruzimea și nedreptatea, arată C.S. Lewis în cartea Meditații la Psalmi.

Un alt lucru foarte interesant pe care Lewis îl observă este faptul că, deși astfel de atitudini răzbunătoare sunt, într-adevăr, rele, ar putea fi totuși niște simptome bune ale faptului că încă mai există în om noțiunea de bine și rău, dreptate și nedreptate, nu o insensibilitate cutremurătoare în fața răului. Absența mâniei, îndeosebi a celei pe care o numim indignare, poate să fie un simptom cât se poate de alarmant.

Evreii au păcătuit mai rău decât păgânii, scrie Lewis, nu fiindcă erau mai departe de Dumnezeu, ci fiindcă erau mai aproape de El. Căci Supranaturalul, când pătrunde în sufletul omenesc, îl deschide către noi posibilități atât spre bine, cât și spre rău. Când apelul Divin nu ne face mai buni, ne va face mult mai răi. Dintre toți oamenii răi, cei care sunt religioși sunt cei mai răi.

În concluzie, părțile feroce ale Psalmilor slujesc drept memento că în lume există ceva care se numește răutate și că ea (mai degrabă decât cei care o făptuiesc) este odioasă în ochii lui Dumnezeu. În acest fel, oricât de periculoasă ar fi distorsiunea umană, cuvântul Lui răsună și prin aceste pasaje.

Când Dumnezeu pretinde laudă

Când am început întâia dată să mă apropii de credința în Dumnezeu, și chiar o vreme după ce mi-a fost dăruită, am considerat o piatră de poticnire cerința proclamată atât de zgomotos de unii oameni religioși cum că ar trebui să-L „lăudăm” pe Dumnezeu; cu atât mai mult ideea că Dumnezeu Însuși cere așa ceva, mărturisește Lewis în alt capitol.

Cu toții îl disprețuim pe omul care cere neîncetat să primească asigurări cu privire la virtutea, inteligența, farmecul său; disprețuim și mai mult gloata de oameni în jurul unui dictator, al unui milionar, al unei celebrități care satisface această cerință. O imagine așadar deopotrivă grotescă și oribilă despre Dumnezeu și închinătorii săi amenința să se nască în mintea mea, scrie Lewis în continuare.

Am considerat că este cel mai bine să abordez ideea că Dumnezeu „cere” laudă. El este „Obiectul” pe care trebuie doar să fii treaz, să pătrunzi în lumea reală ca să-l admiri (sau să-l apreciezi); să nu-l apreciezi înseamnă să pierzi cea mai mare experiență, iar în final, să pierzi totul.

Când psalmiștii spun tuturor oamenilor să-L laude pe Dumnezeu, ei fac ceea ce fac toți oamenii când vorbesc despre ceea ce le pasă. Dificultatea mea de ordin mai general cu privire la lauda adusă lui Dumnezeu se prezenta astfel, mărturisește C.S. Lewis: eu refuzam tuturor, în mod absurd, în relația cu Valoarea supremă, ceea ce ne place să facem, ceea ce nu putem să nu facem în relația cu orice alt lucru pe care îl prețuim.

Cred că ne place să lăudăm lucrurile de care ne bucurăm, fiindcă lauda nu doar exprimă, ci și completează bucuria; este împlinirea ei firească. Nu pentru a se complimenta își tot spun doi îndrăgostiți cât de frumoși sunt; încântarea rămâne incompletă până când ajunge să fie exprimată.

Catehismul scoțian spune că cel mai de seamă scop al omului e „să-L slăvească pe Dumnezeu și să se bucure de El pururea”. Atunci vom ști că cele două acțiuni sunt unul și același lucru. A se bucura deplin înseamnă a slăvi. Când ne poruncește să-L proslăvim, Dumnezeu ne invită să ne desfătăm în El.

Pătrund, însă, în minuni care mă depășesc, recunoaște Lewis, încheindu-și cartea Meditații la Psalmi. Și totuși, tocmai această atitudine umilă a lui, dar și abordarea proaspătă, extrem de personală și lipsită de influențele și preconcepțiile vreunui mediu bisericesc sau vreunui cult anume, îl face pe C.S.Lewis un autor pe care vi-l recomandăm mereu cu căldură. Și cu siguranță că veți găsi în această lucrare pe care v-am prezentat-o astăzi, Meditații la Psalmi, niște perspective cu totul noi, inedite și folositoare cu privire la psalmii biblici.

Puteți asculta și episoadele despre celelalte cărți ale lui C.S. Lewis prezentate la noi pe blog:

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s