Trilogia spațială #2 – „Perelandra” de C.S. Lewis

Săptămâna trecută începeam să descoperim Trilogia Spațială a lui C.S. Lewis, călătorind spre Malacandra și făcând cunoștință cu făpturile de acolo, dar și cu unele personaje pe care le vom reîntâlni astăzi, în al doilea volum numit Perelandra.

De această dată, personajul principal, Ransom este un om născut din nou în cel mai profund sens. Se reîntoarce pe pământ cu o perspectivă schimbată radical, cu capacitatea de a vedea și a comunica cu făpturile angelice ale Creatorului (numit Maleldil în trilogia lui Lewis), care îl călăuzesc și îl protejează, și cu misiunea de a fi reprezentantul lui Maleldil în lumea seculară care i-a întors spatele. Nu după mult timp, însă, Ransom primește o altă misiune. Este trimis pe o nouă planetă, aflată în toiul creației și devenirii, urmând să își dea seama pe parcurs care este scopul lui acolo.

C.S. Lewis își imaginează, practic, o versiune de dimensiunile unui întreg roman a celor câteva versete din Geneza care redau creația lumii și a omului și căderea în păcat. Cum erau oamenii înainte de cădere? Și cum ar fi fost ei dacă ar fi biruit ispita și ar fi rămas lângă Dumnezeu? Cum ar fi fost dacă ar fi învățat de la Dumnezeu Însuși să deosebească binele și răul, iar în siguranța oferită de relația cu El, să aleagă în mod constant și liber binele? În ce a constat, de fapt, ispitirea Evei? Și dacă nu cumva ispitirea a fost un întreg proces, de durată, insistent și de-a dreptul obositor, prin care diavolul a încercat să o înșele? Toate acestea sunt ilustrate în modul cel mai explicit, concret și plastic pe planeta Perelandra.

Dacă Malacandra (planeta Marte) era o lume străveche, pre-Întrupare, în care Maleldil guverna prin intermediul ființelor angelice (eldila, sau Oyarsa din „Departe de planeta tăcută”), iar Pământul era lumea în care Maleldil S-a întrupat, în schimb, Perelandra (planeta Venus) era o lume post-Întrupare, în care nu mai există nicio barieră între Creator și creație. Dumnezeu comunică direct cu creaturile Sale și le pune legile și orânduirile direct în minte. Nu mai este nevoie nici de îngeri, pentru că oamenii pot crește și deveni mult mai înțelepți decât ei. Cunoaștere directă și ascultarea fără vreo urmă de opoziție a voii lui Dumnezeu – acestea sunt coordonatele lumii imaginate de C.S. Lewis.

Ransom o întâlnește acolo pe „Eva” Perelandrei, „Doamna cea verde”, o făptură de o frumusețe și splendoare copleșitoare, care comunică în mod direct cu Maleldil, crește în cunoaștere și devine astfel, în cuvintele ei, mai „bătrână”, și căreia animalele îi sunt supuse și în același timp libere să își vadă de preocupările lor. Ea nu înțelege conceptele de ură, neplăcere, teamă sau moarte, iar când Ransom folosește astfel de cuvinte, trebuie să le explice în termeni pe care ea îi înțelege deja.

În toată această situație ideală, intervine personajul antagonic pe care îl cunoaștem deja din volumul anterior, Weston. De data aceasta însă, un Weston care ilustrează foarte bine o altă idee a lui C.S. Lewis pe care a dezvoltat-o în alegoria sa Marea Despărțire, și a enunțat-o și în Creștinism, pur și simplu: omul se transformă, pe zi ce trece, fie într-o făptură divină, fie într-una demonică. Nimeni nu poate rămâne neutru, ci devine aidoma influenței căreia îi cedează. Consumat de obsesiile sale și alunecând din ce în ce mai rapid pe traiectoria pe care o apucase deja încă din „Departe de planeta tăcută”, Weston devine una cu demonul care îl stăpânește. El devine agentul ispitei pe această planetă care nu a cunoscut căderea încă. Iar ispita durează zile și săptămâni întregi, în care Weston încearcă să o atragă pe Doamna cea verde către o cunoaștere care nu îi era hărăzită încă, departe de prezența lui Maleldil. „Am venit aici pentru ca tu să ai Moarte din belșug”, spune el, răstălmăcind cuvintele Celui Întrupat. Alături de Ransom, am stat și eu cu sufletul la gură să văd dacă Doamna cea Verde va ceda presiunilor obositoare și de-a dreptul înnebunitoare ale lui Weston. 

Cartea probează din nou teza membrilor grupului literar Inklings conform căreia un mit personifică teologia și o aduce la viață mult mai frumos și mai puternic decît o mie de cuvinte bine alese, însă doar teoretice.

În speranța că va fi, cândva, tradusă și în limba română (momentan nu a fost tradusă decât „Departe de planeta tăcută”, și din păcate și aceea este indisponibilă), sau că măcar unii dintre voi veți dori să îl savurați în original, nu vă voi divulga deznodământul acestui al doilea volum al Trilogiei Spațiale.

Săptămâna următoare vă voi prezenta și ultimul volum al trilogiei.