Etichetă: jertfă

Un strop de viaţă #203


Scriitorii de imnuri şi artiştii ne-au lăsat o imagine a lui Isus atârnând pe o cruce pe un deal îndepărtat. De fapt, locul execuţiei era chiar în afara porţii cetăţii, lângă drumul principal care ducea la Ierusalim. Iar cei ce erau crucificaţi erau ridicaţi la mai puţin de jumătate de metru deasupra pământului.

Asta înseamnă că Isus a fost dezbrăcat de toată demnitatea, modestia şi puritatea persoanei Sale fizice, iar El a fost lăsat gol, să moară în căldura mistuitoare, zbătându-se şi gemând, practic la acelaşi nivel cu cei ce treceau în drumul lor spre şi dinspre cetate.

În graba lor să ajungă la timp la Templu pentru a cumpăra un miel pentru jertfă, oare au observat pelerinii care se pregăteau pentru Paşte Mielul lui Dumnezeu care era sacrificat pentru păcatul lor? În timp ce Isus Îşi dădea viaţa, oamenii treceau poate fără să arunce măcar o privire. Într-o măsură mai mică, te sacrifici şi tu pentru cei care nici măcar nu observă? Isus înţelege.

Anne Graham Lotz, în Blessings of the Cross

Un strop de viaţă #152


Nicio religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării; numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc – deci şi cel mai scandalos – act.

N.Steinhardt, Jurnalul fericirii

Un strop de viaţă #151


Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mântuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii. Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii; ori un înalt cod de purtări; ori o terapeutică evazionistă; ori un set de întrebări; ori un act de supunere în faţa Unicului. E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta.

N.Steinhardt, Jurnalul fericirii

Un strop de viaţă #108


Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri. (Matei 5:13-16)

Deşi respinşi de lume, ucenicii sunt tocmai bunul cel mai preţios, sunt viaţa pământului. Dacă sarea rămâne sare, dacă îşi păstrează puterea de a purifica şi de a da gust, pământul va fi păstrat prin ea.

Suntem lumină prin întreaga noastră viaţă. Ucenicia noastră este un act vizibil, în măsura în care rămânem credincioşi chemării. Faptele bune ale ucenicilor trebuie văzute în această lumină. Ele sunt văzute, iar oamenii dau slavă lui Dumnezeu în consecinţă. Crucea devine vizibilă. Faptele crucii devin vizibile, lipsurile şi renunţarea celor numiţi fericiţi devin vizibile. Dar pentru cruce şi pentru o asemenea comunitate nu mai poate fi slăvit omul, ci numai Dumnezeu.

Dietrich Bonhoeffer, Costul uceniciei

Un strop de viaţă #57


Nu există creştere fără durere şi nici integritate fără lepădare de sine. Ascultă ce îţi spune Isus de pe cruce: „Eu mor pentru a fi cu tine. Chiar mor pentru a fi cu tine.” Apoi El şopteşte: „Vrei să mori şi tu puţin pentru a fi cu Mine?”

Brennan Manning, în Evanghelia vagabonzilor