În luna iulie am reușit să parcurg o diversitate de cărți. De la benzi desenate în franceză și în română, trecând prin câteva romane pentru copii și adolescenți în franceză și până la o carte de eseuri despre imaginație, o carte-documentar despre Antoine de Saint-Exupéry, un studiu biblic, un roman japonez, un devoțional și o carte tradusă, în total s-au adunat 24 de cărți. Iată care au fost!
Ca să nu ne lungim prea mult, din cele 24 de cărți 16 au fost împrumutate de la Institutul francez, iar dintre acestea 9 au fost cărți din seria Mortelle Adèle din care am tot citit împreună cu Mihai vara asta.
Luna aceasta am citit din această serie: Mortelle Adèle au pays des contes défaits, Mortelle Adèle #10 – Choubidoulove, Mortelle Adèle #1 – Tout ça finira mal, Mortelle Adèle #12 – À la pêche aux nouilles, Mortelle Adèle #8 – Parents à vendre, Mortelle Adèle #21 – RécréACTION GÉNÉRALE!, Mortelle Adèle #11 – Ça sent la croquette!, Mortelle Adèle #4 – J’aime pas l’amour și Mortelle Adèle #13 – Big Bisous Baveux.
Am citit și un volum de benzi desenate cu Garfield, GARFIELD: CE CHAT N’EST PAS UN CADEAU! și un volum ilustrat de Kazuo Iwamura, Quand dormez-vous?.
Începusem însă de luna trecută romanul L’affaire Petit Prince dintr-o nouă serie de Clémentine Beauvais, Pierre Bayard Détextive Privé, care își propune să reviziteze marile cărți clasice ale literaturii pentru copii și să investigheze fisurile narative, întrebările rămase fără răspuns, detalii suspecte etc., propunând astfel niște interpretări proaspete.
În primul volum fiind vorba chiar de una dintre cărțile mele preferate, Micul prinț, m-a atras din prima și nu m-a dezamăgit, ba chiar m-a surprins prin ipoteza pe care o propune cu privire la interpretarea cărții lui Antoine de Saint-Exupéry. Mi-au plăcut și jocurile de cuvinte și jargonul „cititorilor experți” și întreaga atmosferă de roman cu detectivi. Iată câteva dintre concluziile sale.
…naratorul nostru încă nu a părăsit complet copilăria. El se află la liziera adolescenței, uneori constrâns să adopte codurile adulților, alteori plonjând în realitatea sa copilărească ce dispare puțin câte puțin… Asta e ceea ce face din Micul prinț o carte atât de ciudat de serioasă, bântuită de senzația unei pierderi. Naratorul nu este un adult pierdut printre „oamenii mari”. Naratorul este încă, deși fără îndoială nu pentru mult timp, un copil – un copil care se joacă cu un avion improvizat și care întâlnește un copil mai mic decât el care vrea să se joace cu el. O să ne prefacem că ne-am prăbușit în deșertul Sahara ca Antoine de Saint-Exupéry…
Copiii pot să considere că niște obiecte sunt altceva decât ceea ce sunt, cum ar fi o banană pe post de telefon; ei pot să vadă obiecte care nu există, cum ar fi un monstru într-un dulap; ei pot să se considere pe sine drept altcineva, cum ar fi un doctor, un câine sau un pirat. […]
Aceste trei operații sunt prezente în Micul prinț. Pilotul consideră că chestia lui e un avion, el vede obiecte – mai ales Sahara – care nu există; el se consideră pilot, ceea ce nu e. Asta nu înseamnă că se înșală. El se află într-o realitate paralelă, aceea a jocului. […] Jocul rămâne o stare misterioasă. Prin joc, realitatea oscilează. […]
El este acolo și aici în același timp, străbătând fără probleme pasaje între lumi diferite, așa cum fac copiii când se joacă. […] Primul capitol este o invitație de a intra în jocul său: o să zicem că o pălărie este un boa care a înghițit un elefant. Dacă niciun copil, niciun adult nu s-ar gândi la asta în mod spontan asta se datorează faptului că, în universul jocului, realitatea îi aparține celui care o enunță primul. Dar odată ce regulile sunt stabilite, noi le acceptăm: bine, pălăria asta e un boa… Un pic mai târziu, același fenomen: ce este mașinăria asta? E un avion. Bine, e un avion…. Naratorul nostru se joacă…
Întrebarea inteligentă este mai degrabă: cum să continui să ții laolaltă două realități care se opun? Cum să continui fără să o excluzi pe una sau pe cealaltă? Pentru că a elimina o parte sau alta a realității schimbă tot universul…
După aceea am mai citit un roman frumos tot în franceză, de data aceasta de bine-cunoscuta Astrid Lindgren, Mio, mon mio, care se pare că a fost tradus cândva și în limba română, dar nu pare să mai fie de găsit de cumpărat.
Este un basm foarte frumos despre un prinț care pleacă într-o misiune de salvare a unor copii răpiți de maleficul cavaler Kato. Acesta este însoțit desigur de un cal năzdrăvan și de prietenul său cel mai bun.
Cine îl găsește în română sau știe cum se poate ajunge la reeditarea lui să-mi dea de știre, pentru că este de avut în bibliotecă!
Apoi am citit în sfârșit al treilea volum din seria manga Maruru și Hachi – Pisicile hoinare de Yuri Sonoda, după care m-am delectat efectiv cu Miorlau și Cuțulache – Marea aventură de Timo Parvela, cu ilustrații de Virpi Talvitie, care mi-a plăcut mult mai mult decât primul volum, pentru că este o singură poveste mai lungă, nu cuprinde mai multe aventuri episodice.
Poate că aventurile sunt precum curcubeiele. Cele făcute dinadins nu prea funcționează, a spus Cuțulache și și-a pus laba pe umărul lui Miorlau.
But then again…
Poate că aventurile încep dacă sunt menite să înceapă. Nu poți isca o aventură de unul singur.
M-am întors după aceea la un alt volum început de prin luna iunie, dar lăsat deoparte o vreme, și anume, volumul de eseuri Lifting the Veil: Imagination and the Kingdom of God de Malcolm Guite, care mi-a plăcut foarte mult.
Apoi, în timpul unei evadări de câteva zile la Predeal, am reușit să mai termin alte două cărți deja începute. Prima dintre ele a fost un roman japonez, 108 bătăi de clopot de Keiko Yoshimura, care mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut atmosfera tihnită de insulă izolată, misiunea personajului principal de a repara lucruri pe ascuns și deznodământul emoționant.
Măreția vieții consta tocmai în interacțiunea cu alte ființe umane, fie multe sau puține, nu avea nici o importanță, și cu cât te dovedeai mai capabil de acea comunicare extraordinară, alcătuită nu numai din alegeri, ci și din necesități dobândite – cineva care îți aduce cumpărăturile, îți pescuiește o frunzuliță din păr, îți curăță în mod exemplar șorțul sau fața de masă – , cu atât mai mult viața celorlalți devenea a ta și viceversa.
A doua carte terminată în deplasare a fost Antoine de Saint-Exupéry: ultimul zbor de Jacques Pradel și Luc Vanrell, o carte-documentar despre dispariția considerată mult timp misterioasă a pilotului-scriitor francez și a descoperirii în sfârșit atât a rămășitelor aeronavei sale, cât și a celui care l-a doborât în timpul războiului.
După aceea, am mai terminat un scurt roman pentru adolescenți de la Institutul francez, Il pleut des en fait, des du coup et des voilà de Susie Morgenstern care însă nu mi-a plăcut în mod deosebit, fiind gândit să fie ușor de citit pentru cei care au dificultăți la lectură a fost ceva foarte simplist.
Am mai fost o ultimă dată la Institutul francez înainte de închiderea mediatecii pe vară și ne-am mai luat „provizii”, printre care și un volumaș ilustrat de celebrul Arnold Lobel (din ale cărui cărți avem tot ce s-a tradus în română și ne place), Le magicien des couleurs, care este o povestioară drăguță despre originea culorilor. Vă las câteva cadre din interior.
Printre „provizii” s-a numărat și al doilea volum din seria Pierre Bayard Détextive Privé de Clémentine Beauvais, Enquête sur Peter Pan. Volumul acesta a fost mai sobru și mai întunecat, din cauză că abordează tema războiului și fratricidului. Următorul citat rezumă foarte bine tema generală și una dintre concluziile volumului:
Recitirile sunt niște lucruri surprinzătoare. Credem că o să citim aceeași carte încă o dată. Însă, ne trezim că citim o carte nouă, sau cel puțin o carte pe care o vedem într-o lumină nouă, în funcție de gândurile pe care le-am avut între timp, de celelalte lecturi care au survenit între timp, de starea de spirit schimbată, de contextul nou. În seara aceea, de exemplu, obsedați de noua lor întrebare – De ce îl urăște Peter pe Hook? – Bayard și Edith auziră parcă o versiune nouă a poveștii pe care o ascultaseră cu o zi în urmă. Fiecare frază în care era vorba despre ura lui Peter față de Hook, fiecare cuvânt pe care îl pronunța tânărul erou împotriva adversarului său, fiecare luptă între cei doi dușmani părea să strălucească, să se aprindă, să se detașeze de restul. Era ca și cum asistau la același spectacol pe care îl văzuseră cu o zi în urmă, dar în acea seară actorii părăseau scena ca să vină să se lupte printre spectatori sau să declame mai tare anumite replici.
Am terminat apoi și volumul 2 din studiul asupra cărții Faptele apostolilor, Faptele apostolilor pentru toți de Tom Wright și un devoțional pentru femei, Scurte meditații pentru femei de Elizabeth George (primit de la Editura Casa Cărții, mulțumesc din nou!).
Ultima carte terminată în luna iulie a fost Unbreakable Courage: Strong Faith in an Age of Anxiety, Chaos, and Exhaustion de Max Lucado, pe care am tradus-o în română.
Să vină vacanța acum! Am păstrat special ultimul volum de Sophie Kinsella pe care nu am apucat să-l citesc și unul dintre cele mai recente trei volume de Cecelia Ahern pe care încă nu le-am citit, pe lângă un volum de eseuri de Rich Mullins și niște romane japoneze dintre care trebuie să mă hotărăsc ce să aleg. Asta dacă nu mă mai răzgândesc de câteva ori până plec!
Voi ce ați citit vara asta sau ce aveți în plan să citiți în vacanță, dacă nu ați fost încă?
Lasă un răspuns