Etichetă: c.s. lewis

Un strop de viaţă #31


În sensul în care îl folosesc aici, cuvântul credinţă este arta de a rămâne alături de lucruri care au fost odată acceptate de raţiune, în ciuda unor stări sufleteşti schimbătoare; pentru că stările sufleteşti se schimbă, indiferent de calea aleasă de raţiune. Ştiu asta din propria mea experienţă. Acum, când sunt creştin, am uneori stări de spirit în care întreaga chestiune pare foarte improbabilă; dar, pe când eram ateu, aveam dispoziţii în care creştinismul părea cât se poate de plauzibil. Această răzvrătire a stărilor tale de spirit împotriva sinelui tău real are loc oricum. De aceea credinţa este o virtute atât de necesară: dacă nu reuşeşti să-ţi controlezi dispoziţiile, nu poţi fi nici un creştin adevărat şi nici măcar un ateu adevărat, ci doar o fiinţă care rătăceşte de colo colo şi ale cărei convingeri depind de vremea de afară sau de starea digestiei sale. Prin urmare, deprinderea noastră de a crede are nevoie de antrenament.

Primul pas este recunoaşterea faptului că dispoziţiile tale sufleteşti sunt schimbătoare. Următorul este să te asiguri că o dată ce ai acceptat creştinismul, câteva din învăţăturile sale principale trebuie avute în vedere zilnic, un timp oarecare. De aceea rugăciunile zilnice, lecturile religioase şi mersul la biserică sunt părţi necesare ale vieţii creştine. Trebuie să ni se aducă mereu aminte ceea ce credem. Nici această credinţă şi nici oricare alta nu rămân automat prezente în minte. Ele trebuie hrănite. De fapt, dacă am cerceta o sută de persoane care şi-au pierdut credinţa în creştinism, mă întreb câte dintre ele şi-au pierdut-o în mod raţional, fiind convinse prin argumente cinstite? Nu cumva cele mai multe dintre ele s-au lăsat pur şi simplu în voia valurilor?

C.S. Lewis, Creştinism pur şi simplu

Vezi şi postarea de aici.

Un strop de viaţă #26


Cel mai bun argument în favoarea creştinismului sunt creştinii: bucuria lor, siguranţa lor, sentimentul de împlinire. Pe de altă parte, însă, cel mai puternic argument împotriva creştinismului sunt tot creştinii: când sunt posomorâţi şi lipsiţi de bucurie, când afişează un aer de sfinţenie şi se împăunează cu o evlavie de suprafaţă, când sunt încuiaţi şi tiranici, ei bine, atunci creştinismul e definitiv îngropat.

Sheldon Vanauken, Îndurare aspră

Un strop de viaţă #18


Luăm parte la biruinţă dacă suntem în Învingător. O lepădare sau, în limbajul categoric al Scripturii, o răstignire a eului natural, este paşaportul către viaţa veşnică. Nimic din ce n-a murit nu va avea parte de înviere. Iată deci cum rezolvă creştinismul antiteza dintre individualism şi colectivism. Pe de o parte, se opune mereu cu îndârjire individualismului nostru natural; pe de altă parte, le redăruieşte celor care abandonează individualismul o posesie veşnică a propriei fiinţe, ba chiar a trupurilor. Ca simple entităţi biologice, fiecare cu propria dorinţă de a trăi şi de a propăşi, suntem în aparenţă lipsiţi de importanţă; suntem praf şi pulbere. Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre şi stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veşnică şi vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de nişte poveşti de demult.

C.S.Lewis, în eseul „Mădulare unii altora“, din Ferigi şi elefanţi şi alte eseuri despre creştinism

Un strop de viaţă #17


Constat că trebuie să mai împrumut o parabolă de la George MacDonald. Închipuie-te ca o casă vie. Dumnezeu vine să reconstruiască această casă. Poate că la început înţelegi ce vrea să facă. Îndreaptă jgheaburile, astupă găurile din acoperiş şi aşa mai departe; ştiai bine că aceste reparaţii trebuiau făcute şi nu te miri. Dar apoi începe să ciocănească prin casă într-un mod care face groaznic de rău şi nu pare a avea niciun rost. Oare ce o fi având de gând? Continuă lectura „Un strop de viaţă #17”

Un strop de viaţă #16


Societatea în care un creştin este chemat să intre în momentul botezului nu este un colectiv, ci un Trup. Suntem chemaţi de la bun început să fim împreună: cei creaţi şi Creatorul, muritorii şi Nemuritorul, păcătoşii răscumpăraţi şi Răscumpărătorul fără de păcat. Prezenţa Lui, interacţiunea dintre El şi noi se cuvine să fie factorul dominant prin excelenţă în viaţa pe care trebuie să o trăim în Trup; şi orice concepţie despre părtăşia creştină care nu este în primul rând părtăşie cu El nu are valoare. (…) Jertfirea intimităţii egoiste care ni se cere zilnic este răsplătită însutit prin adevărata creştere a personalităţii pe care o insuflă viaţa Trupului. Cei care sunt mădulare unii altora devin diferiţi în aceeaşi măsură în care sunt diferite mâna şi urechea. Iată motivul pentru care persoanele lumeşti sunt caracterizate de o similaritate atât de monotonă, prin comparaţie cu varietatea aproape fantastică a sfinţilor. Ascultarea este drumul către libertate, smerenia, drumul către plăcere, unitatea, drumul către personalitate.

C.S.Lewis, în eseul „Mădulare unii altora“, din Ferigi şi elefanţi şi alte eseuri despre creştinism