Astăzi mă bucur să vă prezint o carte pentru adevărații fani ai lui C.S. Lewis, care în plus se potrivește și cu această perioadă în care sărbătorim femeile, deși nu este o carte despre femei.
Scrisori către o doamnă din America este un volum apărut în limba română anul trecut, îngrijit de Clyde S. Kilby, ce cuprinde o colecție de scrisori trimise de C.S. Lewis (sau de alții, în numele său) de-a lungul ultimilor săi 13 ani de viață.
C.S. Lewis avea 51 de ani când a scris prima scrisoare din colecția acestui volum (datată la 26 octombrie 1950) și era deja de multă vreme instalat la Magdalen College, Oxford, ca lector univesitar și îndrumător.
Publicase deja 20 de cărți, printre care și Problema durerii, Despre minuni, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Trilogia spațială și primul volum al Cronicilor din Narnia, Leul, vrăjitoarea și dulapul.
Tema evidentă a acestor scrisori e reprezentată de încurajările și îndrumarea spirituală, și în asta constă în primul rând valoarea lor, scrie îngrijitorul volumului. Dar ele ne permit să aruncăm și o privire asupra lui Lewis omul, căruia îi plac câinii și pisicile, primul cântat al cucului și primele brândușe, primăvara.
Cu alte cuvinte, îl vedem pe C.S. Lewis în viața de zi cu zi, prins cu îndatoririle didactice, scriindu-și următoarele cărți, suferind și el de o boală sau alta, comentând asupra vremii, dar asigurându-și mereu destinatara că se roagă pentru ea și oferindu-i câte un îndemn sau o încurajare, toate acestea presărate deseori cu umorul său caracteristic.
La cererea ei, identitatea corespondentei lui Lewis nu este divulgată. Văduvă cu patru ani mai în vârstă decât Lewis a fost descrisă de un prieten ca fiind „foarte șarmantă, plină de grație, o doamnă din Sud, aristocrată, căreia îi place să converseze și care vorbește bine”.
Deși numele nu îi este pomenit în carte, se știe că acesta era Mary Willis Shelburne, care era o autoare de recenzii, poeme și povești, ajunsă în mari lipsuri și cu mari probleme de familie și de sănătate.
Primul pasaj care mi-a atras mie atenția din volumul Scrisori către o doamnă din America a fost o scrisoare din noiembrie 1952 pe care C.S. Lewis i-o scrie ca răspuns la vestea că femeia părăsise Biserica Episcopaliană pentru a deveni romano-catolică. Am apreciat deschiderea și reacția sa echilibrată și „frățească”:
Îmi e un pic greu să explic cum de simt că, deși ați ales o cale care nu este a mea, pot totuși să vă felicit – pesemne fiindcă este evident că, prin aceasta, bucuria și credința dvs. au sporit. Firește că nu trag din asta aceleași concluzii ca dvs. – dar nu e nevoie să începem o corespondență polemică! Cred că suntem foarte aproape unul de celălalt, dar nu pentru că m-aș situa câtuși de puțin aproape de granița cu Roma a confesiunii mele. Cred că, dată fiind dezbinarea în care creștinătatea se găsește în prezent, cei aflați în inima fiecăreia dintre părți sunt mai aproape unul de altul decât cei de pe margini. Aș putea duce ideea asta chiar și dincolo de creștinism: avem mai multe în comun cu un evreu sau un musulman adevărat decât cu jalnicele lor variante occidentalizate. Să ne rugăm, orice ar fi, unii pentru ceilalți: este poate singurul fel de „a lucra le re-uniune” care nu poate să facă decât bine.
Este uimitor să realizăm că și noi, și C.S. Lewis, am fost contemporani cu aceeași persoană, și anume, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit! Deși nu a fost prezent la încoronarea Reginei în 1953, pentru că, spune el „nu sunt genul care să se îmbulzească la patru ace în grupuri mari” și oricum „vremea a fost sinistră”, iată cum comentează el evenimentul:
Cât despre încoronare, știți ce, aici oamenii nu au resimțit această senzație de basm. Ceea ce i-a impresionat cel mai mult pe cei care au văzut-o a fost faptul că Regina însăși a părut destul de copleșită de latura sacramentală a evenimentului. De aici sentimentul publicului de (abia dacă aș ști să-l descriu) – înmărmurire-milă-patos-mister. Punerea acelei coroane uriașe și grele pe capul mic și tânăr devine un soi de simbol al situației omenirii înseși: omenirea chemată de Dumnezeu să fie vicarul Lui și mare preot pe Pământ, simțindu-se însă, totodată, atât de inadecvată. Ca și cum El ar fi spus: „În dragostea mea inexorabilă, o să așez deasupra prafului care ești onoruri și pericole și responsabilități dincolo de înțelegerea ta”. Știți ce zic? Dacă nu simțim că am fost cu toții încoronați – și că încoronarea este cumva o splendoare tragică, chiar dacă splendidă – , nu am înțeles nimic.
C.S. Lewis este un interlocutor foarte empatic, după cum reiese dintr-o scrisoare din 1954 în care îi scrie doamnei din America: Nu „plânge interior”, ca să te alegi cu o durere de gât. Dacă trebuie să plângi, plângi: un urlet cinstit, ca la carte! Cred că nu plângem destul în vremurile noastre – mai ales bărbații. Enea și Hector și Beowulf, Roland și Lancelot boceau ca niște școlărițe, noi de ce nu am face la fel?
Iar în altă scrisoare îi scrie: Nu trebuie niciodată să fim nici mulțumiți, nici nerăbdători cu noi înșine. Bătrânul meu duhovnic (acum răposat) obișnuia să insiste asupra nevoii de a avea cele trei Răbdări: răbdare cu Dumnezeu, cu aproapele, cu mine însumi.
Un pasaj din care reiese umorul lui C.S. Lewis este următorul: Sunt foarte derutat de oamenii ca secretara dumitale de comitet, oameni pur și simplu neplăcuți. Mi se pare mai ușor să înțeleg marile crime, căci materialul brut pentru ele există în noi toți; dar o fire dezagreabilă și atât, care nu pare să-și aibă obârșia în vreo patimă recognoscibilă, e un mister. (Ca odată, în tren, când l-am întrebat pe un necunoscut: „Știți când ajungem la Liverpool? Și mi-a răspuns: „Nu sunt plătit să vă răspund la întrebări: întrebați-l pe controlor”.)
În acest volum am găsit și o remarcă interesantă despre educația religioasă în familie, de lipsa căreia se pare că se plângea interlocutoarea sa cu privire la o terță persoană. Cât despre lipsa de educație religioasă: desigur că e deplorabilă, dar adu-ți aminte că adesea educația religioasă are tocmai opusul efectului scontat, că mulți atei inveterați provin din familii pioase. Nu putem oare spera, cu mila lui Dumnezeu, că un efect simetric s-ar putea produce în cazul ei? Părinții nu sunt Pronia divină: relele lor intenții pot fi la fel de ușor zădărnicite ca cele bune. Poate că rugăciunea văzută ca o plăcere secretă cu care tatăl nu e de acord capătă un farmec propriu, pe care nu-l regăsești în casele unde este o obligație.
Cam în aceeași linie C.S. Lewis remarcă într-o scrisoare din 1955 că Viața creștină nu trebuie transformată într-un sistem legal migălos, ca cel mozaic. Și asta din două motive: (1) Provoacă scrupule atunci când nu respectăm rutina; (2) Provoacă prezumție atunci când o respectăm. Nimic nu dă cuiva o conștiință în mod înșelător „bună” mai mult decât regulile respectate chiar și în absența totală a vreunei carități sau credințe reale.
În alte scrisori C.S. Lewis menționează publicarea în 1955 a autobiografiei sale, Surprins de bucurie și mutarea sa la Magdalene College, Cambridge. Un an mai târziu va publica volumul Till We Have Faces, o reinterpretare a mitului antic a lui Eros și Psyche.
Ajungem astfel într-o perioadă importantă din viața lui C.S. Lewis care începe să se întrevadă într-o scrisoare din iunie 1956 când îi scrie doamnei din America astfel: Am primit scrisoarea ta de pe 11 – odată cu o alta, din partea unei doamne aflate în aproape aceeași situație ca tine. Iată o primă posibilă referire la Joy Davidman, cea care avea să-i fie soție.
În noiembrie 1956 deja îi scrie doamnei: Ca să știi (dar nu vorbi despre asta, nimic nu e încă sigur), s-ar putea ca în curând să devin, rapid una după alta, mire și văduv. N-ar fi exclusă chiar o căsătorie pe patul de moarte. Cu greu aș putea să-ți descriu starea de spirit în care trăiesc în prezent – pot spune doar că toată emoția, la mine, este înecată periodic în oboseală, lacuri adânci de stupoare.
Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1957, C.S. Lewis remarcă din nou cu empatie: Trebuie să mă străduiesc să nu las nefericirea mea de acum să-mi împietrească inima în fața durerilor celorlalți!
Pe lângă suferința provocată de boala lui Joy, C.S. Lewis însuși începe să sufere fizic: Sufăr de un atac de reumatism la mâna dreaptă, atât de rău, încât abia pot să scriu, îi mărturisește el într-o scrisoare doamnei din America.
M-am însurat cu o femeie care suferă de cancer. Cred că de data asta va fi cruțată: pe urmă, o viață sub sabia lui Damocles. Foarte mici șanse (nu chiar zero) să scape definitiv. Dobândesc doi fii vitregi, școlari. Le-am făcut față, fratele meu și cu mine, pe tot parcursul vacanței de Crăciun. Simpatici băieți, dar istovitoare treabă pentru doi burlaci bătrâni! Sunt mort de oboseală acum.
Vedem apoi din câteva scrisori scurte progresul lui Joy, dar și avansarea reumatismului lui C.S. Lewis: În aprilie 1957 el scrie: Soția mea este acum acasă, la pat, și pe moarte. Avem două infirmiere. Să nu aștepți de la mine mai mult decât niște notițe. Duc o viață de asistent de spital, și abia am timp să-mi spun rugăciunile sau să mănânc. În iulie 1957 Joy nu are dureri și se bucură (aparent) de o sănătate și o dispoziție minunate. În luna august C.S. Lewis scrie: Osteoporoza mea nu pare să se îmbunătățească prea tare, dar măcar nu a mai fost la fel de rea ca la început. Port o Centură Abdominală – foarte asemănătoare unui corset de bunică.
Nici chiar în mijlocul necazurilor C.S. Lewis nu-și pierde umorul! Și uneori are timpul și răgazul să scrie și câte o încurajare pentru prietena sa din America, precum aceasta din octombrie 1957: Cel mai bun lucru, așa cum fără îndoială ai văzut (atât în ceea ce privește durerea, cât și în problemele financiare), este să trăiești zi de zi și ceas de ceas fără să-i adaugi prezentului trecutul și viitorul. Așa cum se trăia în linia întâi: „Nu suntem bombardați în acest moment, nu plouă și ne-au crescut rațiile, deci hai să ne simțim bine”. De fapt, așa cum spune Domnul Nostru, „ajunge zilei răutatea ei”.
În noiembrie 1957 C.S. Lewis se resemnează: Boala mea de oase (osteoporoza) n-o să dispară, din câte înțeleg, dar momentan nu am dureri. Nu voi mai putea să fac plimbări adevărate niciodată – adio, cărări și crânguri și hanuri feerice în sate îndepărtate! – , dar este minunat cât de oportun ne părăsește dorința atunci când puterea dispare.
Într-un post scriptum din aprilie 1958 C.S. Lewis îi scrie prietenei sale din America: Apropo, faci parte dintr-o minoritate printre numeroasele mele corespondente feminine, printre puținele care nu au dispărut, încetul cu încetul, odată ce au aflat că m-am însurat! C.S. Lewis a corespondat într-adevăr cu multe alte „doamne”, dintre care unele scriitoare, cu care reușea să discute de pe aceeași poziție. Cu siguranță că au dispărut cele care ar fi văzut în Joy o posibilă rivală; însă cele care au avut o corespondență încărcată de semnificație cu Lewis, precum Mary Willis Shelburne însăși, nu aveau de ce să încheie conversația, ba chiar dimpotrivă.
În volumul Scrisori către o doamnă din America găsim chiar și o scrisoare de la Joy, scrisă în iunie 1958, când C.S. Lewis era prea ocupat cu examenele de la Cambridge.Pentru că și doamna respectivă era bolnavă, Joy o încurajează astfel:
Poți munci vreun pic? Din experiența mea, m-a ajutat extraordinar în necazurile mele spirituale, când mă simțeam dărâmată, să croșetez covorașe și fețe de masă ori să tricotez șosete. Scapi de atâtea frustrări când străpungi cu andreaua! E mai bine să faci și lucruri frumoase, nu doar utile, mi se pare.
Într-o scrisoare din septembrie 1958 C.S. Lewis îmbină din nou umorul cu speranța serioasă și profundă pentru viitor: Amândoi trebuie să recunoaștem, mă tem, că pe măsură ce îmbătrânim semănăm cu mașinile vechi – avem nevoie de tot mai multe reparații și schimburi de piese. Trebuie doar să așteptăm cu nerăbdare mașinile noi și splendide (ultimul model, tip Reînviere) care ne sunt rezervate, sperăm noi, în garajul divin!
Încurajând-o pe prietena sa, care se pare că se temea de moarte, C.S. Lewis îi scrie în iunie 1959: În ce hal am ajuns, de nu mai putem spune „voi fi fericit când voi fi chemat la Domnul” fără să ne temem că părem „morbizi”. La urma urmei, asta spunea și Sf.Pavel. Dacă credem cu adevărat ceea ce pretindem că credem – dacă chiar credem că viața asta este o „pribegie spre casă”, și casa noastră este în altă parte, de ce oare nu i-am aștepta cu nerăbdare sosirea.
În octombrie 1959 însă C.S. Lewis trebuie să-i dea vestea tristă că boala lui Joy, cancerul, a recidivat. După toate aparențele, recuperarea miraculoasă pe care a reușit-o Joy în 1957 a fost doar o amânare, nu o amnistie. Soarta ni s-a întors împotrivă. Sigur că Dumnezeu ar putea face din nou ce a mai făcut. Norii nu mai sunt acum la fel de negri cum erau când am luat-o de soție în spital. E minunat de curajoasă și mă sprijină mai mult decât o pot eu sprijini.
În mijlocul durerii reușesc totuși să planifice o excursie în Grecia pe care o vor face în primăvara lui 1960. Iată cum îi povestește C.S. Lewis prietenei sale din America experiența respectivă:
Am ajuns în cele din urmă în Grecia, și a fost un succes deplin. Joy a făcut minuni, s- a cățărat până sus pe Acropole și a reușit să meargă la Poarta Leilor la Micene. S-a întors foarte extenuată și plină de dureri (și nu-i de mirare). Dar nu i-aș fi refuzat asta. Condamnatului i se dă micul dejun preferat, chiar dacă e indigest. A fost absolut vrăjită de ce a văzut. Dar roagă-te pentru noi, norii sunt foarte negri.
Nici nu știu cum să încep să descriu Grecia. Atica este teribil de frumoasă, iar Rodosul e Raiul pe pământ – livezi de portocali și de lămâi, flori sălbatice, viță-de-vie, măslini și munții Asiei în depărtare. Și vinuri excelente, ieftine. Am mâncat calamar și caracatiță!
Norii negri însă vor umbri aceste amintiri frumoase în 13 iulie 1960 când Joy se stinge din viață. Nu poți să-ți descriu irealitatea aparentă a vieții mele de atunci încoace, scrie C.S. Lewis la câteva zile după aceea.
Abia în septembrie reușește în sfârșit să se adune să scrie mai mult: Cât despre cum îndur suferința, răspunsul este „În aproape toate felurile posibile”. Pentru că, așa cum probabil știi, nu este o stare, ci un proces. Se tot schimbă – ca un drum șerpuit cu câte un peisaj destul de nou la fiecare cotitură. Două descoperiri curioase. Momentele în care strigi cel mai disperat și mai încrâncenat către Dumnezeu după ajutor sunt tocmai cele în care pare că nu primești nici un ajutor. Iar momentele în care mă simt cel mai aproape de Joy sunt tocmai cele în care o jelesc cel mai puțin. Foarte bizar. C.S. Lewis a ținut un jurnal în perioada de doliu care a fost publicat cu titlul De ce, Doamne? Radiografia unei dureri.
Starea de sănătate a lui C.S. Lewis însuși se agravează din ce în ce mai rău, până când acesta ajunge în iulie 1961 în spital.
După un an de zile, reușește să-i scrie doamnei din America mai mult și să declare: Mă simt mai bine decât m-am simțit vreodată din iunie trecut încoace. Dar rămân permanent un semi-invalid cu un regim sărac în proteine (trebuie să fie foarte sănătos pentru suflet că nu am voie să mănânc la cină lucruri pe care chiar le vreau!). Ca și tine, sunt silit să evit să urc pe scări. Asta complică viața, nu-i așa? Nu am cum să mă întorc dacă am uitat ceva sus, astfel că, de fiecare dată când cobor, trebuie să mă gândesc la toate, ca și cum mi-aș planifica o expediție la Polul Nord sau în Africa Centrală. Dar mă obișnuiesc!
I-a revenit și umorul deci! După cum se poate vedea și dintr-o scrisoare din iulie 1962: Poate că, dacă am fi postit mai mult de bunăvoie înainte, Dumnezeu nu ne-ar supune acum dietelor ăstora ticăloase! Ei bine, teologii spun că o mortificare impusă poate avea tot meritul uneia voluntare dacă e asumată în spiritul care trebuie.
Și dintr-o altă scrisoare din decembrie 1962: Problema cea mai mare este greutatea de a adormi noaptea și de a sta treaz ziua. Poate că mă transform într-un animal nocturn. Liliac? Lup? Bufniță? Să sperăm că va fi bufniță, pasărea înțelepciunii (și chiar am fost întotdeauna atras de șoareci!).
Într-un mod aproape premonitoriu, încurajându-și din nou corespondenta să nu se teamă de moarte, C.S. Lewis scrie în niște scrisori din vara lui 1963:
Este îngrozitoare durerea, dar cu siguranță nu ai nevoie și de frică pe deasupra, nu? Nu poți oare să vezi moartea ca pe un prieten și eliberator? Înseamnă dezbrăcarea de acest trup care te chinuie: e ca a-ți scoate ciliciul sau a ieși din temniță. De ce să-ți fie frică?
Gândește-te că ești doar o sămânță care așteaptă cu răbdare în pământ; așteaptă să iasă la lumină o floare, când crede Grădinarul că e timpul potrivit, la lumină în lumea adevărată, deșteptarea cea adevărată. Presupun că întreaga noastră viață din prezent, privită înapoi de acolo, ni se va părea doar o stare de veghe moleșită. Suntem aici pe tărâmul viselor. Dar se crapă de ziuă. Este mai aproape acum decât era când mi-am început scrisoarea.
Din luna iulie 1963 lui C.S. Lewis i-a fost imposibil să mai scrie scrisori, din cauza tremurului mâinii, dar i-a mai scris o ultimă scrisoare în august 1963. Din păcate, stilul de viață și-a spus cuvântul, dar cel mai mult pierderea lui Joy. Deși fusese căsătorit pentru atât de puțin timp, și atât de târziu în viață, faptul că nu mai putea experimenta din nou ce trăise cu Joy i-a adus declinul prematur. Avea probleme cu rinichii, nu mai putea urca scări, a avut nevoie de un cateter, sau de câteva transfuzii de sânge. Invitat de Tolkien la un eveniment, a trebuit să refuze, însă pe cât posibil, câțiva dintre prietenii săi (Owen Barfield, Arthur Greeves, Ruth Pitter, George Sayer) i-au făcut câteva vizite acasă.
Între timp, Lewis își angajase un secretar, pe Walter Hooper, pe care acum îl cunoaștem ca fiind cel care adus la lumină numeroase manuscrise, scrisori și alte detalii despre Lewis, o figură proeminentă în cercetarea vieții și lucrării sale. Ultima scrisoare trimisă vreodată a fost către prietenul său de o viață, Arthur Greeves. Însă datorită unora ca Walter Hooper, sau ca Clyde Kilby, cel care s-a îngrijit de volumul Scrisori către o doamnă din America, iată că putem vedea frânturi din viața de zi cu zi și trăirile celor pe care îi citim și îi admirăm.
Mie mi-a plăcut foarte mult acest volumaș de scrisori, pentru că ni-l apropie foarte mult pe C.S. Lewis. Îl vedem la el acasă, departe de catedră, în mijlocul vieții de zi cu zi. Nu avem de-a face cu o scriitură spectaculoasă, dar tot găsești mici perle de înțelepciune sau de umor presărate peste tot, după cum ați putut observa din fragmentele pe care le-am ales. Cred că este un volum indispensabil în colecția oricărui admirator al lui C.S. Lewis, cu siguranță că aceștia vor gusta cel mai mult această carte.
Pentru mai multe detalii din carte și din viața lui C.S. Lewis, ascultați episodul integral:
Alte articole despre C.S. Lewis:
„Creştinism, pur şi simplu“ de C.S. Lewis
„Cele patru iubiri“ de C.S. Lewis
„Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“ de C.S. Lewis
„Meditații la Psalmi” de C.S. Lewis
„Problema durerii” și „De ce, Doamne?”
„The Pilgrim’s Regress” de C.S. Lewis
„God in the Dock: Essays on Theology and Ethics” de C.S. Lewis
„Till We Have Faces: A Myth Retold” de C.S. Lewis
„The Weight of Glory” de C.S. Lewis
„The Abolition of Man” de C.S. Lewis
Trilogia spațială de C.S. Lewis – „Departe de planeta tăcută”, „Perelandra”, „That Hideous Strength”
„C.S. Lewis. O viață” de Alister McGrath
„Surprinși de iubire” de Patti Callahan
„A fost odată un dulap” de Patti Callahan și „Cronicile din Narnia” de C.S. Lewis
„Desființarea omului” de C.S. Lewis
CARTEA E O VIAȚĂ 