Ce am citit în februarie 2023

De data asta chiar am resimțit faptul că luna februarie e mai scurtă cu 3 zile decât ianuarie și alte luni din an. Altfel, cu siguranță aș mai fi terminat câteva dintre cărțile începute.

Pentru că am mai avut o tură de întregistrări pentru CARTEA E O VIAȚĂ luna asta, m-am concentrat pe cărțile pentru emisiune. Printre ele am reușit să strecor și 2 romane și câteva cărți pentru copii, 5 dintre ele citite la librăria Stephanus. În total, 13 cărți, plus o restanță de luna trecută, despre care nu am mai apucat să scriu în raportul trecut, pentru că deja îl programasem. Lectură cu folos!

Restanța despre care nu am scris luna trecută este ultimul volum al Cronicilor din Narnia de C.S. Lewis, Ultima bătălie.

Deși o citeam cu voce tare împreună cu Mihai, i-am luat-o înainte ca să o termin înainte să înregistrăm episodul despre A fost odată un dulap de Patti Callahan. După aceea l-am reluat și cu el, deci teoretic l-am citit de aproape două ori.

Cu siguranță mie mi-a plăcut mai mult acum decât la oricare lectură, pentru că am reușit să prind mai multe dintre trimiterile subtile la elemente din viziunea creștină despre Antihrist, sfârșitul istoriei, Creația cea nouă etc. Cred că finalul vorbește de la sine:

…pe când le vorbea, Aslan nu li s-a mai arătat sub chipul unui Leu, însă lucrurile care au început să se petreacă după aceea au fost atât de mărețe și de frumoase, încât mi-e cu neputință să le zugrăvesc. Pentru noi acesta e sfârșitul tuturor poveștilor, așa că putem spune pe bună dreptate că au trăit cu toții fericiți până la adânci bătrâneți. Pentru ei, în schimb, s-a dovedit doar începutul poveștii adevărate. Toată viața lor pe lumea asta și toate pățaniile lor din Narnia nu fuseseră nimic altceva decât coperta și pagina de titlu; abia acum își începeau în sfârșit Capitolul Unu din Marea Poveste pe care n-a citit-o nimeni de pe pământ – o poveste care nu se încheie niciodată și în care fiecare capitol e mai bun decât cel de dinainte.

Prima carte terminată de fapt în luna februarie a fost Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman, carte pe care o aveam de mult pe listă, încă de când aflasem că și mamei mele, și Irinei E. le plăcuse. Am fost motivată să o citesc acum datorită apariției ecranizării cu Tom Hanks, sperând că apuc să o termin și apoi să văd filmul, dar odată citită, și văzând trailerul, nu am mai fost convinsă să-l văd. Și asta nu pentru că nu mi-a plăcut cartea, dimpotrivă, ci pentru că trailerul m-a făcut să cred că nu au reușit să surprindă calitățile cărții.

În ceea ce privește acțiunea cărții, am fost surprinsă, pentru că, dacă citești doar ce scrie pe coperta a IV-a, vei fi uimit ca și mine să constați că adevăratul declanșator al intrigii poveștii este altul – la care eu nu m-am așteptat – ce are loc înainte de întâlnirea lui Ove cu noii vecini. Această întâlnire schimbă macazul poveștii, într-adevăr, dar îți dai seama după vreo 3 capitole că nu e vorba doar de o carte amuzantă și atât. Umorul abundă într-adevăr, în mare parte cauzat de mizantropia lui Ove, dar și de neghiobia altora și de situațiile în care cele două se întâlnesc. Dar, împletit cu asta, este ceva mult mai sobru.

Nu vă dezvălui mai multe pentru că vreau să aveți parte și voi de surprize citind-o. O să vă mai împărtășesc doar citatul meu preferat, care îl și descrie foarte bine pe Ove:

Ove știa prea bine că prietenii ei nu pricepeau de ce s-ar trezi ea în fiecare dimineață și ar hotârî de bunăvoie să-și petreacă ziua cu el. Nici el nu înțelegea de ce. El îi construia un raft, iar ea îl umplea cu cărți ale unor oameni care scriau pagini întregi despre sentimente. Ove înțelegea lucrurile pe care le vedea și le putea atinge. Beton și ciment. Sticlă și oțel. Unelte. Lucruri pe care le putea desluși. Înțelegea unghiurile drepte și instrucțiunile clare. Machete și schițe. Lucruri care puteau fi desenate pe hârtie. Pentru el totul era alb sau negru.

Iar ea era culoare. Toată culoarea lui.

După aceea am citit o carte pe care o vom prezenta chiar în episodul de săptămâna asta și anume, Prin porțile splendorii de Elisabeth Elliot (mulțumim, Editura Scriptum!).

Din cauză că am confundat această carte cu alta scrisă de ea în are povestește despre traiul ei alături de indienii Auca, am fost un pic dezamăgită, pentru că tot speram că va ajunge cu povestirea la acel punct, ceea ce nu s-a întâmplat.

Deși este valoroasă prin mărturia pe care o depune despre dedicarea și sacrificiul celor cinci misionari care au murit uciși de indienii Auca, scriitura nu are nimic captivant. Bazându-se pe foarte multe documente personale, jurnale, transmisiuni radio etc., cartea este mai degrabă un documentar, destul de tehnic chiar pe alocuri, când sunt descrise operațiunile cu avionul, de exemplu.

Totuși, noi cred că am reușit să facem o sinteză frumoasă în episodul pe care vă îndemn să-l ascultați sâmbăta asta!

De Valentine’s Day am citit în librăria Stephanus 5 cărți din colecția nou-apărută „Povești care spun adevărul”, și anume, Isus și cea mai mare surpriză de Randall Googame și Catalina Echeverri („O poveste adevărată despre Isus, revenirea Lui și cum să te pregătești”), Marea și călduroasa primire de Trillia Newbell și Catalina Echeverri („O poveste adevărată cu Isus, Iacov si o biserică ce a învățat să iubească toți oamenii”), Grădina, perdeaua și crucea de Carl Laferton și Catalina Echeverri („Povestea adevărată a motivului pentru care Isus a murit și a înviat”), Bun-rămas oricărui rămas-bun de Lauren Chandler și Catalina Echeverri („Povestea adevărată despre Isus, Lazăr și un mormânt gol”) și O petrecere uimitoare, fantastică, infinită de Joni Eareckson Tada și Catalina Echeverri („O poveste adevărată despre cer, Isus și cea mai importantă invitație”).

Mie mi-a plăcut cel mai mult ultima dintre ele, cea despre Cer, urmată de cea despre Iacov și cea despre Lazăr.

Tot în aceeași zi i-am citit lui Mihai volumul de Fabule de Arnold Lobel, cumpărat la Gaudeamus anul trecut. Mi-a plăcut mai puțin decât celelalte cărți ale lui, dar tot a fost un moment drăguț. Mi-a plăcut foarte mult ultima ilustrație, mi-a amintit de Reepicheep.

Am revenit apoi la citit pentru emisiune și am parcurs Nu așa trebuia să fie de Lysa TerKeurst, o poveste personală plină de durere și suferință, dar și de speranță și încurajare. Mulțumim, Editura Scriptum!

După aceea, profitând de excursia cu familia din „vacanța de ski”, am reușit să termin Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău de Fredrik Backman. Cei din anturajul meu care o citiseră mi-au spus că le-a plăcut mai mult decât Ove, așa că eram tare curioasă să văd despre ce este vorba.

Din nou am fost surprinsă, pentru că dincolo de relația Elsei cu bunica cea nonconformistă și de basmele pe care i le spune și pe care, de-a lungul romanului, le va descifra pentru a afla poveștile vecinilor săi, se află multe subiecte dure și grele. De unde mă așteptam la ceva amuzant și ușurel (din nou, nu lipsește umorul său caracteristic), m-am trezit cu multe povești de viață și dileme existențiale greu de procesat din punct de vedere emoțional. Nu o spun ca o pe o acuză la adresa cărții, ci ca pe un avertisment pentru alți cititori, care, poate, ca și mine, au alte așteptări.

Avem de-a face cu: trauma războiului, boli mintale, abuz, infidelitate, divorț, workaholism, bullying și nu în ultimul rând, moarte. În contrapondere este vorba, desigur, și despre salvare, familie, comunitate, prietenie, iubire și cum le înfrâng acestea pe cele dintâi.

Toate însă sunt descoperite prin ochi de copil de aproape 8 ani, cu ingenuitatea și curiozitatea specifice și intercalate cu lumea de basm inventată de bunica, unde toate aceste realități capătă alte forme și nume și sunt mai ușor de procesat.

Ca urmare, romanul este plin de pasaje frumoase, demne de notat, dintre care o să vă împărtășesc câteva:

Miamas e împărăția preferată a Elsei și a bunicii, căci, acolo, a fi povestitor e cea mai veche și mai nobilă meserie. Acolo, cel care știe să dea viață unui basm poate deveni mai puternic decât un împărat. În Miamas, fantezia e moneda de circulație, adică, dacă vrei să cumperi ceva, poți să plătești cu o poveste bună în loc de bani. Iar bibliotecile din Miamas nu se numesc „biblioteci”, ci „bănci”. În Miamas orice carte e o avere, orice basm valorează un milion. Iar bunica aduce de acolo nenumărate cufere cu neprețuite povești în fiecare seară. Povești despre dragoni și troli, despre împărați, împărătese și vrăjitoare. Și despre umbre. Căci toate tărâmurile de basm trebuie să aibă și dușmani de temut, iar dușmanii Tărâmului-Aproape-Treaz sunt umbrele, care vor să ucidă imaginația.

Elsa e genul de copil care a învățat devreme că e mai ușor să te descurci în viață dacă îți alegi singur coloana sonoră.

Nimic nu-i mai înfricoșător decât necunoscutul și doar imaginația îți poate spune cum arată. „Când e vorba de frică, puterea imaginației e stăpână”, a zis bunica.

O împărăteasă este atotputernică doar dacă supușii ei se tem de conflicte.

Poveștile cele mai bune nu sunt niciodată întru totul adevărate ori întru totul născocite.

Elsa e suficient de politicoasă să înțeleagă că, atunci când cineva îți face cadou o carte, e frumos să te prefaci că n-ai citit-o. Pentru că adevăratul dar e să-i poți da cuiva o carte bună, nu să primești, iar asta-i o chestie de bază, pe care o știe oricine.

Oamenii din lumea reală spun mereu, când se întâmplă ceva, că tristețea, dorul, durerea din inimă „se duc cu timpul”, dar nu-i adevărat. Durerea și dorul sunt constante, dar, dacă am fi nevoiți să le purtăm cu noi tot restul vieții, nimeni n-ar mai putea îndura nimic. Am muri de tristețe. Așa că, în cele din urmă, le punem undeva la păstrare.

Și asta e Miploris, un loc unde povestitori singuratici vin din cele patru vânturi, târând după ei valize grele, pline cu tristețe. Un loc unde poți să lași poverile astea și să te întorci la viață. Și, când călătorii pleacă de acolo, o fac cu inima și pasul mai ușor, căci Miploris e astfel așezat, încât, în orice direcție ai pleca, ai întotdeauna soarele în față și vântul în spate.

Fără povești, nu există curaj, iar fără curaj nimeni n-ar putea îndura tristețea.

Oamenii trebuie să-și spună poveștile, Elsa. Altfel, se sufocă.

Ninge din nou și Elsa hotărăște că oamenii care-i plac trebuie să-i placă mai departe, chiar dacă au fost dobitoci mai demult. Că altfel se termină cam repede oamenii din jurul tău dacă-i descalifici pe veci pe toți cei care s-au purtat ca niște dobitoci cândva. Se gândește că asta trebuie să fie morala acestei povești de Crăciun. Că așa sunt poveștile de Crăciun, cu morală.

În concluzie, mi-au plăcut ambele romane de Fredrik Backman și n-aș putea să spun că mi-a plăcut unul mai mult decât celălalt. Mi s-au părut atât de diferite, încât mi-au plăcut fiecare pentru specificul său. Însă, tot nu au fost ce caut în perioada asta în materie de ficțiune :)). Mai caut! Poate cel mai recent roman al Ceceliei Ahern o să mă scoată din impas.

M-am concentrat apoi pe o altă carte pe care o vom prezenta într-un episod al emisiunii CARTEA E O VIAȚĂ, și anume, Războiul vorbelor – Abordarea problemelor de comunicare de Paul David Tripp. (Mulțumim, Editura Scriptum!)

Voi face iar notă discordantă, probabil, spunând că și această carte m-a dezamăgit, ba chiar m-a plictisit într-atât încât m-a luat somnul!

Mi s-a părut că i-a luat 3 sferturi de carte să ajungă la subiect și soluții și asta pentru că vorbește despre prea multe subiecte în afară de comunicare, care era o temă suficient de vastă în sine.

Deși sunt valide observațiile sale per total, mi se pare că nu și-a atins pe deplin scopul abordării „problemelor de comunicare”, discutând mai degrabă despre relații și schimbarea lăuntrică personală. Comunicarea e „o problemă a inimii”, am înțeles, dar asta nu înseamnă că Scriptura nu ne oferă sfaturi și „tehnici de comunicare”, pe care el le menționează doar în treacăt sau în mult mai puține pagini decât ar fi fost cazul pentru o carte pe acest subiect. În schimb dedică un întreg capitol suveranității lui Dumnezeu. Din nou, chiar dacă vrei să arăți legătura dintre asta și vorbire, o poți face într-un număr mai mic de cuvinte.

În concluzie, nu îmi dau seama ce îmi scapă mie în ce privește cărțile lui, pentru că nu e prima oară când am o părere nepopulară (dau notă mică) unei cărți de-a lui foarte aclamate. Vezi cartea lui de parenting, Pentru părinți, care se pare că doar mie nu mi s-a părut grozavă.

Acestea fiind zise, însă, am reușit să facem o sinteză utilă din lucrurile valoroase presărate prin cartea lui Paul David Tripp, Războiul vorbelor, așa că nu ratați episodul dedicat ei!

În ultimele două zile ale lunii am mai citit și două cărți în franceză, împrumutate de la Institutul francez, una cu benzi desenate, Mini-Loup n’a peur de rien de Philippe Matter și Le voyage de la reine de Atelier Saje, o carte superbă cu clapete, sforicele, elemente care se mișcă, o desfătare vizuală!

Acestea fiind scrise, mă întorc la terminarea teancului mereu crescând de cărți aflate în curs de lecturare, printre care se numără și ultimele cărți pentru sezonul 23, multă non-ficțiune de rumegat și, sper eu, să-și facă loc și ultima carte de L.M. Montgomery pe care o mai am (:(() și mai multă ficțiune captivantă.

Voi cu ce carte/cărți începeți primăvara?