Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule , Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’ Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’ Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” Luca 18:10-14
Ne sunt înfățișate două personaje: un fariseu – un membru credincios, virtuos al instituției religioase, și un vameș – evident un personaj negativ, cel care ia bani de la aproapele său pentru a-i da strtăinilor urâți de conaționalii săi. Ni se cere să ne identificăm cu unul sau altul dintre aceste personaje.
Însă datorită familiarității noastre cu acest text din Evanghelie, pilda nu are aceeași putere. Știm deja că fariseul este oarecum un păcătos și că ar trebui să fim de partea vameșului.
Dacă nu analizăm mai profund problema, ne aflăm în pericolul de a face aceeași greșeală ca fariseul. Oare nu spunem din clipa în care auzim cuvintele de început: „Slavă Domnului că nu sunt ca el!” ?
El de fapt este un „drept care piere întru dreptatea lui” (Ecclesiastul 7:15). Cuvântul care apare cel mai frecvent în rugăciunea lui este cuvântul „eu”. El îi mulțumește lui Dumnezeu, dar în realitate se gândește la propria sa persoană, la ce a făcut și la ce merită. Îi reamintește lui Dumnezeu de toate lucrurile pe care le-a făcut, ca să se asigure că Dumnezeu îi recunoaște valoarea. Făcând astfel, el demonstrează că, de fapt, este satisfăcut de purtarea sa morală, mulțumit de sine, de virtuțile sale și de religiozitatea sa. El nu are nevoie de Dumnezeu. Modul în care înțelege el ce înseamnă a trăi virtuos îl face să-i osândească pe ceilalți. Vameșul, de cealaltă parte, nu folosește deloc cuvântul „eu”; el nu are nimic să-I ofere lui Dumnezeu, nici măcar o scuză pentru faptul că este așa cum este. Vameșul nu are nădejde în nimeni, în afară de Însuși Dumnezeu.
Conform Sfântului Isaac Sirul, cel care știe care îi este cu adevărat starea, acesta este mai mare decât cel care poate învia morții.
Să nu ne amăgim: cu toții avem nevoie de Dumnezeu – conform clauzelor Sale, nu ale noastre. Dumnezeu, în cuvintele Sfântului Pavel, a lăsat totul sub stăpânirea păcatului pentru ca noi să avem milă față de tot ceea ce există. Noi avem mereu tendința să credem că putem ieși singuri dintr-o situație, că ne putem îmbunătăți, că îl putem imita pe vameș (la urma urmei, știm deja că ar trebui să fim ca el) și apoi ne mândrim cu smerenia noastră! Dacă ne purtăm astfel, să fim siguri atunci că, prin drept-credincioșia noastră, ne vom înstrăina și mai mult de Dumnezeu, precum fariseul; toată evlavia noastră, toate nevoințele noastre ascetice ne vor fi spre osândă.
Așadar, chiar în clipa în care mintea noastră se îndreaptă spre Postul Mare, perioadă marcată de rugăciune și post, fapte de milostenie mai mari așteptate din partea noastră – chiar în această clipă ni se oferă drept avertisment această imagine a fariseului.
Ni se oferă și exemplul vameșului, cel care a renunțat la totul, cel care-și pune toată nădejdea în Dumnezeu. Despre o astfel de disperare, Sfântul Isaac spune că nu este nimic altceva mai puternic. Dar dacă, prin smerenie, ne încredințăm că nu suntem decât țărână în mâna lui Dumnezeu, și într-un târziu, Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne cârmuiască viața, să ne formeze așa cum El dorește – ce poate fi mai puternic decât aceasta?
Să ne rugăm ca toate strădaniile noastre din perioada Postului să fie temperate de acea trăsătură a smereniei pe care o vedem la vameș, pentru ca Dumnezeu să poată fi cu adevărat slăvit în lucrările Sale.
Crucea lucrează în lume. Omilii pentru perioadele liturgice de peste an, Pr. Prof. John Behr
CARTEA E O VIAȚĂ 