Etichetă: convertire

„Confesiuni“ de Sfântul Augustin


Confesiuni 1Astăzi vă aduc în atenţie cartea şi personalitatea unei figuri importante din istoria timpurie a creştinismului, un om a cărui operă este citată până în ziua de azi de mulţi autori creştini contemporani şi nu numai. Este vorba de Sfântul Augustin şi cartea sa intitulată Confesiuni.

Aurelius Augustinus s-a născut în Thagaste, la 13 noiembrie 354 în provincia nord-africană Numidia. Augustin pleacă la 17 ani la Cartagina pentru studii. O nouă etapă în viaţa lui Augustin se deschide în anul 383 când, la vârsta de 29 de ani, se află la Roma, în căutarea unui post care să-i permită împlinirea visului patern: cariera politic-administrativă. Acolo se întâlneşte cu Sfântul Ambrozie, care va deveni mentorul său şi cel care îl va îndrepta spre credinţa creştină.

În sâmbăta Paştilor anului 384, la vârsta de 33 de ani, Augustin primeşte botezul în prezenţa Sfântului Ambrozie, alături de câţiva alţi prieteni apropiaţi.

Augustin a scris mult în timpul vieţii sale, multe dintre operele sale vizând combaterea ereziilor vremii sau clarificarea şi definirea unor concepte creştine. Cartea pe care o avem în vedere astăzi, Confesiuni, este poate cea mai cunoscută dintre operele Sfântului Augustin. Ea a fost scrisă în ultimele luni ale anului 397 şi primele luni ale anului următor. Augustin avea atunci în jur de 44 de ani, şi trecuseră 11 ani de la botez. Continuă lectura „„Confesiuni“ de Sfântul Augustin”

„Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt


Pentru că tot am recomandat în lista de ieri Jurnalul fericirii scris de Nicolae Steinhardt, m-am gândit să vă prezint azi această carte. Steinhardt a fost un intelectual, om de cultură, scriitor, publicist şi, mai târziu, călugăr ortodox, născut la Bucureşti în 1912 din părinţi evrei. El va petrece 5 ani în închisorile comuniste, devenind credincios şi fiind botezat în închisoarea Jilava în 1960. În 1980 va intra în viaţa monahală a mănăstirii Rohia din judeţul Maramureş şi moare nouă ani mai târziu în 1989.

Jurnalul fericiriiScris în perioada 1969-1971, la îndemnul lui Dinu Pillat, Jurnalul fericirii conţine rememorări ale unor evenimente ce acoperă perioada anilor 1928-1971. Acest jurnal va cunoaşte o istorie foarte palpitantă, din care multe elemente nu au fost elucidate nici până în ziua de azi. După mai multe confiscări de către Securitate şi rescrieri, Steinhardt nu apucă să-şi vadă Jurnalul tipărit, pentru că acesta va apărea pentru prima dată, într-o primă versiune, abia în 1990 la Editura Dacia. De atunci cartea a fost reeditată de nenumărate ori şi publicată chiar şi în alte limbi, ca spaniola sau maghiara. În arhivele Mănăstirii Rohia s-a găsit o versiune dactilografiată de 529 de pagini care diferă de varianta publicată până acum, în care intrările sunt ordonate altfel, există pasaje în plus sau în minus. Această variantă a fost publicată sub titlul Jurnalul fericrii ­– Manuscrisul de la Rohia în colecţia Seria de autor N. Steinhardt a editurii Polirom în 2012.

Eu vă prezint astăzi prima variantă, cea din 1971, aşa cum a fost publicată în 2008 de editura Polirom, reproducând textul apărut pentru prima dată în 1990 la editura Dacia. Continuă lectura „„Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt”

Un strop de viaţă #42


În timpul celor treizeci de luni în care am zăcut în această cameră, zeci de oameni au murit, iar locurile lor au fost luate de alţii, îşi aminteşte el. Dar aici trebuie spus că s-a petrecut un fapt remarcabil: nici unul nu a murit ateu. Fascişti, comunişti, ucigaşi, hoţi, preoţi, moşieri bogaţi şi ţărani foarte săraci fuseseră închişi împreună în celula noastră; totuşi, niciunul dintre ei nu a murit fără să se fi împăcat cu Dumnezeu şi cu semenii. E uşor să fii ateu în împrejurări plăcute. O convingere fermă rezistă unor presiuni enorme; nu am văzut ca ateismul să reziste în faţa morţii.

Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană

Un strop de viaţă #2


Încercaţi să vă închipuiţi momentele mele de singurătate în camera de la Magdalen, seară de seară, simţind, când îmi întrerupeam lucrul, fie şi preţ de o secundă, apropierea cu paşi mărunţi, implacabili, a Celui pe care dorisem cu atâta ardoare să-L evit. Faptul de care mă temusem venea în cele din urmă peste mine. În ultimul trimestru din 1929 m-am dat bătut, am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat: eram, pesemne, în seara aceea, cel mai şovăielnic şi mai abătut convertit din toată Anglia. Nu vedeam atunci ceea ce acum este cel mai glorios şi mai evident lucru: smerenia Divină, care acceptă un convertit chiar şi în asemenea condiţii. Fiul Risipitor cel puţin s-a întors acasă purtat de propriile-i picioare. Dar cine poate proslăvi îndeajuns acea Iubire care deschide înaltele porţi în faţa unui fiu risipitor adus înăuntru dând din picioare, zbătându-se, plin de obidă şi căutând cu privirea în toate părţile o şansă de scăpare? Cuvintele compelle intrare, siliţi-i să intre (Luca 14:23), au fost atât de denaturate de oameni nelegiuiţi, încât ne cutremurăm în faţa lor; dar, înţelese cum se cuvine, ele măsoară nemărginirea milei Divine. Asprimea lui Dumnezeu este mai gingaşă decât blândeţea omenească, iar constrângerea Lui este libertatea noastră.

C.S. Lewis despre convertirea sa, în cartea Surprins de bucurie