Port o venerație osebită Sfântului Evanghelist Marcu, pentru că în referatul său este reluată cel mai larg vindecarea copilului lunatic și se află sintagma „Cred, Doamne” Ajută necredinței mele”, pe care o socotesc a fi temeiul credinței creștine și explicația paradoxal-dialectică a misterului acestuia cel mai tulburător dintre toate – actul de credință. Cum de poate crede tatăl, de vreme ce se recunoaște necredincios? Nu sunt cuvintele „ajută necredinței mele” dovada relei credințe? Nu, tatăl, omul adică, poate ajunge la credință pentru că 1) Îl cheamă pe Domnul în ajutor, 2) strigând, 3) cu lacrimi. În felul acesta, „punctul critic” al necredinței e depășit și necredința se preface – zguduitor – în credință.

N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi


Samarineanca este un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător de oameni, îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistență, dar și sunt în stare ca acum chiar, nu după o zi sau un ceas sau un sfert de oră,  să I se predea în duh și în adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameș înrăit ca Zacheu, o sfădăreață ca samarineanca; nu i-au plăcut fețele palide, călâii, plângăreții, purtătorii de caftane și ciucuri lungi, zeloșii aprinzători de lumânări. Pe Simon Petru l-a iubit fiindcă era din speța inșilor înfocați, intempestivi, nerăbdători.

Curajul este o prea rareori pomenită, și totul esențială însușire creștină. Poate că, îndată după virtuțile teologice (credința, nădejdea și dragostea), ocupă locul de frunte. Fără de curaj, existența Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

N.Steinhardt, Dăruind vei dobândi


Judecata se va face în temeiul unor criterii faptice, lumești, practice, pragmatice. Hristos e împuternicit să fie Judecător deoarece a fost și El om și deci prea bine cunoaște firea oamenilor, lumea, cum stau lucrurile acolo, pe pământ, care sunt cu adevărat raporturile dintre făpturi, care le sunt nevoile grijile și durerile. Hristos e Judecător fiindcă știe  cum stau lucrurile din lăuntru, experimental, ca Unul Care și El a cunoscut ispitele, oboseala, foamea, durerea, Care a stat față în față cu trufia, invidia, prostia și trădarea, Care a fost vândut, batjocorit, pălmuit, scuipat și omorât, în chinuri, căruia I s-a pus pe cap cunună de spini și a fost îmbrăcat cu purpură mincinoasă. Ca unul care va judeca în cunoștință de cauză,  nu după relatări și expuneri purtate din gură în gură, ca Unul Care știe despre ce e vorba, Căruia nu-i poți îndruga verzi și uscate sau suci și răsuci adevărul sau a I-l ascunde sau măslui sub vorbe frumoase cu iscusite vicleșuguri. Ca Unul care a fost și El Om ca toți oamenii, Care va aprecia nu după criterii teoretice, abstracte, ci după criterii și considerații omenești, foarte simple, de toate zilele, banale, vulgare, criteriile omului de pe stradă, ale omului trudit, ferecat în supărări și neocolit de valurile vieții.

N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi


Dacă mă tot plâng că nu-mi ajunge pâinea, dau dovadă că sunt mai mult ori mai puțin rob pântecului. Dacă însă mă preocupă și mă frământă problema pâinii aproapelui meu și mă îngrijorez că nu-i este îndeajuns, pâinea încetează a fi „problemă materială și trupească” și devine o datorie spirituală. Pâinea mea e o chestiune fiziologică, pâinea celuilalt e pentru mine o datorie spirituală și o îngrijorare perfect legitimă. Astfel, întocmai și mânia. A mea – egoistă, sălbatică, avându-mă în vedere numai pe mine, pricinuită doar de considerente proprii eului meu imperialist și trufaș de iritabilitate, irascibilitate, nervozitate – e un păcat urât. A mea, iscată de erupțiile prostiei și răutății în juru-mi, de suferința nemeritată a fratelui meu, de nedreptatea ce i se face, de formalismul deșănțat, de minciuna nerușinată, de disprețul pentru om, discriminări, înșelăciune, asuprirea celor lipsiți de apărare, batjocorirea celui slab și alte asememenea lor, nu mai este un păcat, ci o virtute – o datorie chiar.

N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi