Ne vorbește părintele Porfirie

Părinți duhovnicești contemporani – Porfirie Kavsokalivitul

Astăzi vom afla, din cartea Ne vorbește părintele Porfirie, despre un învățător și povățuitor în viața duhovnicească, despre care s-a spus că era un vas în care Duhul Sfânt a sălășluit cu răbdare, iertare și blândețe, făcându-l să se roage cu îndrăzneală, să-i potolească pe cei care se mânie, să îndemne la ascultare și să-L urmeze pe Hristos.
Miezul învățăturii sale a fost iubirea de Hristos, niciodată un cuvânt moralizator în sine, ci rodul unei vieți înduhovnicite, singura cale care duce la „bucuria lui Hristos cea plină de tot harul, care dăinuie veșnic, care aduce o pace nestrămutată, fericirea cea plină de liniște, bucuria care covârșește orice bucurie”, precum spunea el însuși.

Cuviosul Bătrân nu s-a trufit niciodată cu harismele pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Trăia în chip smerit și nebăgat în seamă, cu încredințarea că nu avea nimeni ceva de luat de la dânsul: „eu nu am nimic, numai Hristos le are pe toate.” Când vedea minunatele lucrări ale harului lui Dumnezeu din sufletul său, o făcea numai pentru „a simți oamenii îmbrățișarea pe care Hristos o aduce tuturor, pentru ca creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.”

Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. S-a născut (cu numele de botez Evanghelios) la 7 februarie 1906, lângă satul Sfântul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri. Părinții săi erau săraci, iar tatăl său, cântăreț bisericesc, care îl însoțise chiar pe Sfântul Nectarie de la Eghina în călătoriile sale, a plecat să lucreze la canalul Panama. Din pricina sărăciei, Evanghelios a părăsit devreme școala și a plecat, la rândul său, să muncească. Visul său, încă de mic, a fost să devină monah. A fost primit ca ucenic, în ciuda vârstei sale fragede, de doi monahi din Kavsokalivia. Foarte ascultător și muncitor, a izbutit în doar câțiva ani să învețe poate mai mult decât ar fi învățat la școală sau universitate.

Continuă lectura

Un strop de viață în preajma Paștelui 2024 #23

Să vă bucurați de toate cele ce ne înconjoară. Toate ne învață și ne călăuzesc spre Dumnezeu. Toate împrejurul nostru sunt picături care izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele însuflețite și cele neînsuflețite, și plantele, și animalele și păsările și munții și mările, și apusurile de soare, și cerul înstelat. Sunt micile iubiri prin mijlocirea cărora ajungem la iubirea cea mare, la Hristos.
Să vă folosiți de clipele frumoase. Clipele frumoase apleacă sufletul spre rugăciune, îl fac subțire, nobil, poetic. Treziți-vă dimineață să vedeți răsăritul soarelui îmbrăcat în porfiră. Atunci când v-a însuflețit vreun peisaj frumos, o bisericuță, ceva frumos, să nu rămâneți la acestea, mergeți mai departe, la doxologia pentru toate cele frumoase, pentru a-L trăi pe singurul Frumos. Toate sunt sfinte – și marea, și îmbăierea, și mîncarea. Să vă bucurați de toate. Toate ne îmbogățesc, toate ne călăuzesc spre marea Iubire, toate ne călăuzesc spre Hristos.
Să luați aminte la câte a făcut omul – casele, clădirile mari și mici, orașele, satele, oamenii, civilizația noastră. Să întrebați, să vă întregiți cunoștințele despre orice, să nu stați nepăsători. Aceasta vă ajută la o mai adâncă cercetare a minunățiilor lui Dumnezeu. Toate devin prilejuri de a ne lega cu toate și cu toți. Devin pricini de mulțumire și de rugăciune către Domnul a toate. Să trăiți în mijlocul naturii, al tuturor. Natura este taina Evangheliei. Însă, când nu are cineva har lăuntric, nu-i folosește natura. Natura ne trezește, dar nu ne poate duce în Rai.
Toate cele ce țin de natură ne ajută mult în viața duhovnicească, atunci când sunt cu harul lui Dumnezeu.

Sf. Porfirie Kavsokalivitul – Ne vorbește părintele Porfirie

Un strop de viață în preajma Paștelui 2024 #22

Dacă nu aveți iubire către aproapele și către Dumnezeu, dacă vă leneviți, are să se răzbune omul cel vechi pe voi, or să vă greșească toți și toate, o să cârtiți zicând: „De ce ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Și o să socotiți că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceți „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port așa?” fără să înțelegeți de unde izvorăște această stare. Pe când, aceasta este răzbunarea instinctelor.
Dacă aveți iubire către Dumnezeu și către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenia, va dărui sfințirea.

Sf. Porfirie Kavsokalivitul – Ne vorbește părintele Porfirie

Un strop de viață în preajma Paștelui 2024 #21

Cel smerit este conștient de starea sa lăuntrică și, deși aceasta este urâtă, el nu-și pierde personalitatea. Cunoaște că este păcătos și se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduiește, nu se mistuie pe sine. Cel care are sfânta smerenie nu se împotrivește. Primește să i se facă observații fără să se mânie și să se îndreptățească. Nu-și pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul. La început seamănă cu cel smerit, însă, dacă îl deranjează puțin cineva, îndată își pierde pacea, se mânie, se tulbură.
Cel smerit crede că toate depind de Hristos, și că Hristos îi dă harul Său, și astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăiește de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos chiar și în cele neplăcute.
Vedem asta și în viețile sfinților. Apostolul Pavel ce era? Om ca și noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine… Căci pentru mine viață este Hristos iar moartea un câștig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.

Sf. Porfirie Kavsokalivitul – Ne vorbește părintele Porfirie

Un strop de viață în preajma Paștelui 2024 #20

Sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil (…) să zboare în nemărginire, în stele, în mărețiile lui Dumnezeu, în tăcere. Creștinul nu trebuie să fie molâu, nu trebuie să doarmă. Oriunde ar merge, să zboare și cu rugăciunea și cu imaginația. Și într-adevăr, creștinul care Îl iubește pe Dumnezeu poate să zboare cu imaginația sa, să zboare în stele, în taină, în veșnicie, în Dumnezeu. Să se roage și să zboare cu cugetul său.

Acest cuget nu este o fantezie. Când spunem „zboară” nu este vorba de fantezie, este realitate, nu născocire. Creștinul nu „trăiește în nori” cum se spune de obicei. El surprinde realitatea și o trăiește. Cele pe care le citește în Evanghelie și la Părinți le îmbrățișează, le trăiește, intră în amănunte, le adâncește, face din ele viață. Devine un fin primitor al vestirilor de la Dumnezeu.

Sf. Porfirie Kavsokalivitul – Ne vorbește părintele Porfirie