Astăzi vom afla, din cartea Ne vorbește părintele Porfirie, despre un învățător și povățuitor în viața duhovnicească, despre care s-a spus că era un vas în care Duhul Sfânt a sălășluit cu răbdare, iertare și blândețe, făcându-l să se roage cu îndrăzneală, să-i potolească pe cei care se mânie, să îndemne la ascultare și să-L urmeze pe Hristos.
Miezul învățăturii sale a fost iubirea de Hristos, niciodată un cuvânt moralizator în sine, ci rodul unei vieți înduhovnicite, singura cale care duce la „bucuria lui Hristos cea plină de tot harul, care dăinuie veșnic, care aduce o pace nestrămutată, fericirea cea plină de liniște, bucuria care covârșește orice bucurie”, precum spunea el însuși.
Cuviosul Bătrân nu s-a trufit niciodată cu harismele pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Trăia în chip smerit și nebăgat în seamă, cu încredințarea că nu avea nimeni ceva de luat de la dânsul: „eu nu am nimic, numai Hristos le are pe toate.” Când vedea minunatele lucrări ale harului lui Dumnezeu din sufletul său, o făcea numai pentru „a simți oamenii îmbrățișarea pe care Hristos o aduce tuturor, pentru ca creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.”
Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. S-a născut (cu numele de botez Evanghelios) la 7 februarie 1906, lângă satul Sfântul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri. Părinții săi erau săraci, iar tatăl său, cântăreț bisericesc, care îl însoțise chiar pe Sfântul Nectarie de la Eghina în călătoriile sale, a plecat să lucreze la canalul Panama. Din pricina sărăciei, Evanghelios a părăsit devreme școala și a plecat, la rândul său, să muncească. Visul său, încă de mic, a fost să devină monah. A fost primit ca ucenic, în ciuda vârstei sale fragede, de doi monahi din Kavsokalivia. Foarte ascultător și muncitor, a izbutit în doar câțiva ani să învețe poate mai mult decât ar fi învățat la școală sau universitate.
Acolo unde lucram, unde făceam cele ale sculpturii, aveam și Sfânta Scriptură. O deschideam și citeam. Aveam Evanghelia și citeam de la început: „Cartea nașterii șui Isus Hristos, fiul lui David, fiul…” Citeam, munceam și o repetam în minte. De multe ori repetam cuvintele Evangheliei și chiar acum mi le amintesc. Mă îngrijeam să am în mintea mea cuvinte sfinte. Nu mă obosea să le repet de multe ori. Iubeam cuvintele dumnezeiești, le simțeam, mă adânceam în ele. Nu mă săturam să le spun întreaga zi.
Când mergeam sub ascultare la cărat pământul, obișnuiam să nu-mi las mintea slobodă, ci repetam pe de rost din Sfânta Scriptură, din Psaltire, din canoane. Făceam așa ca să dobândesc curăția minții. Nu mi-am închipuit niciodată că le voi folosi pe acestea, precum fac predicatorii, ca să le spun lumii, să țin predici și cuvântări. Niciodată nu mi-am închipuit că voi ieși din pustie. Niciodată nu mi-a venit în minte un asemenea lucru. Însă făsă să înțeleg, fără să o vreau, am ieșit din Sfântul Munte.
Datorită smereniei sale și a ascultării pe care o făcea, a primit din tinerețe darul de a vedea cu ochii duhovnicești întâmplări și fapte din lumea văzută, a sufletului și a duhului, spre folosul multora. Simțurile i s-au sensibilizat foarte mult, iar capacitățile sale umane i s-au dezvoltat foarte puternic. Auzea și cunoștea graiul păsărilor și al animalelor, pătrunzându-le înțelesul. Simțea mirosurile de la mari distanțe, distingând de foarte departe parfumul florilor.
Întreaga mea viață era un rai. Rugăciune, slujire, rucodelie, ascultare de Bătrâni. Dar ascultarea mea era rodul iubirii, nu al silniciei. Această binecuvântată ascultare mi-a folosit mult. M-a schimbat. M-a făcut mai înțelept, mai limpede, mai tare la trup și la suflet. M-a făcut să le cunosc pe toate. Trebuie să dau slavă lui Dumnezeu zi și noapte, căci m-a învrednicit să trăiesc astfel în această viață.
M-am aplecat asupra ascultării. Au venit singure celelalte, pe care Dumnezeu le-a rânduit în viața mea. Și darul proorociei tot pentru ascultare mi l-a dat Domnul. Ascultarea vădește iubirea pentru Hristos. Iar Hristos îi iubește în chip deosebit pe cei ascultători. Pentru aceasta zice „Eu iubesc pe cei ce mă iubesc, și cei ce mă caută vor afla har.”
Viața monahilor acolo, în Sfântul Munte, este necunoscută. Trăiești împreună cu Bătrânul tău și îl iubești. Îl trăiești pe Hristos, ești al lui Hristos. Trăiești în toate și în Dumnezeu, în Care și prin Care toate viază și se mișcă. Intri în Biserica cea nezidită și trăiești acolo ca un necunoscut. Și în vreme ce te mistui în rugăciune pentru semenii tăi, rămâi necunoscut tuturor oamenilor, fără ca ei să te cunoască poate niciodată.
Auzind o predică despre cât de mult bine face omul care mângâie sufletele îndurerate, pe cei ce pătimesc de cancer, de lepră, de tuberculoză, a fost cuprins de dorința de a face și el la fel.
Dorința i s-a îndeplinit și a devenit preot al Policlinicii din Atena. A slujit acolo timp de treizeci și trei de ani. În același timp lucra și pentru câștigarea traiului, fiindcă voia să economisească bani pentru a-și întreține părinții și alte rude, dar și pentru a ridica o mănăstire.
Nu treceam cu vederea pe nimeni. Cercetam toți bolnavii. După Dumnezeiasca Liturghie vizitam toate saloanele. (…) Am trăit acolo treizeci și trei de ani ca pe o singură zi. Am petrecut o viață plină de har. Eram atât de necunoscut și de nebăgat în seamă în Policlinică, încât la prânz, când eram foarte ostenit – și după amiaza aveam multă treabă și de aceea nu plecam acasă, ci rămâneam acolo și nimeni nu-mi dădea nicio atenție – mă ascundeam într-o cămăruță, înșiruiam niște scaune și cădeam cu fața în jos, ca să nu răcesc, și dormeam puțin, fără să prindă nimeni de veste. Eram prost, neînsemnat, sărac. În Biserică stăpâneau alții, eu nu știam nimic. Și totuși am trăit acolo treizeci și trei de ani. Ani binecuvântați, dăruiți bolnavilor, durerii. S-a împrăștiat faima că sunt duhovnic bun (…) veneau multe suflete sfâșiate să-și verse acolo lacrimile.
Am trăit multe în acei ani, la Policlinică. Grecia, și mai cu seamă Atena, sufereau din pricina ticăloșiilor războiului, a ocupației, a foametei și a morții, care îi secerau în fiecare zi pe oameni. Împărțeam cu ei prescurile și tot ce mi se aducea. Dar și durerea sufletească mă făcea să împreună-pătimesc, văzând adâncul sufletului lor prin harisma străvederii. Dacă venea cineva și-mi vorbea despre o durere trupească, făceam din ea temă de rugăciune. Acest lucru mă mișca și spre studiu. „Văzând” o parte a trupului bolnavă, voiam să cunosc denumirea științifică a bolii, dar și poziția pe care o au organele în trup. Pentru aceasta am cumpărat cărți de medicină, anatomie, fiziologie etc., astfel încât să studiez și să mă pot orienta. Pentru o mai bună instruire, am urmat pentru o vreme chiar câteva cursuri la Facultatea de Medicină. Aveam această dragoste de studiu pentru orice lucru. Voiam să le învăț pe toate, în toată adâncimea și lățimea. Vizitam o fabrică? Voiam să cunosc toate amănuntele, cum funcționează. Vizitam un muzeu? Ore în șir examinam exponatele.
Părintele Porfirie a fost o mângâiere pentru bolnavi timp de treizeci și trei de ani, dar s-a luptat și el cu suferințe fizice: pleurezie încă din copilărie, o operație la rinichi, hernie, un picior rupt, un infarct miocardic, hemoragii intestinale, cataractă și, în final, pierderea vederii. În ciuda tuturor acestor probleme, până în ultima clipă a continuat să-i primească pe cei ce veneau la el, pe cât îi stătea în putință și să se roage smerit pentru necazurile lor.
Dumnezeu i-a îndeplinit și cea de-a doua dorință, de a construi o mănăstire. Să fie un atelier duhovnicesc unde să se sfințească și să se cultive sufletele și să se slăvească necontenit numele lui Dumnezeu. Aș fi vrut ca mănăstirea să fie centrul la care să caute adăpost oamenii îndurerați și necăjiți, și să afle mângâiere, întărire și tămăduire.
În ultima sa epistolă către fiii săi duhovnicești, înainte de a trece la Domnul pe 2 decembrie 1991, Părintele Porfirie scria:
Deși, de mic copil, săvârșisem multe păcate, când m-am întors în lume am stăruit în păcate care s-au înmulțit foarte mult până astăzi. Lumea însă m-a luat de bun și toți strigă că sunt sfânt. Eu simt însă că sunt cel mai păcătos om din lume. Câte păcate mi-am amintit, firește că le-am mărturisit și știu că Dumnezeu mi le-a iertat, însă acum simt că și păcatele mele cele sufletești sunt foarte multe, așa încât vă rog pe voi, cei care m-ați cunoscut, să vă rugați pentru mine, fiindcă eu, cât am trăit, m-am rugat cu multă smerenie pentru voi. Însă acum, că mă îndrept spre cer, am simțământul că Dumnezeu îmi va spune „Ce cauți tu aici?”. Eu însă am să-I spun un singur lucru: „Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, aceea să mi se facă mie.” Mai departe nu știu ce va fi. Însă îmi doresc să lucreze iubirea lui Dumnezeu.
Și întotdeauna mă rog ca fiii mei duhovnicești să-L iubească pe Dumnezeu, Cel ce este totul, ca să ne învrednicească să intrăm în nezidita Sa Biserică de pe pământ. Fiindcă de aici trebuie să începem.
Eu întotdeauna am încercat să mă rog, și să citesc Sfânta Scriptură, imnele Bisericii și viețile sfinților noștri, și mă rog ca și voi să faceți același lucru.
Kavsokalivia, iunie 1991
CARTEA E O VIAȚĂ 