Imaginaţi-vi-L pe Dumnezeu, după ce a privit cu mare tristeţe la virusul răului care I-a infectat creaţia, punându-Şi deoparte prerogativele proprii, pentru a îmbrăca învelişul unei celule victime a acelui virus oribil, cu scopul de a vaccina omenirea împotriva morţii şi a distrugerii care vor urma negreşit. O analogie indică slab adevărul; nimic n-ar putea avea mai multă forţă decât simpla afirmaţie „El S-a făcut păcat pentru noi.”
Philip Yancey şi Dr. Paul Brand, Creaţi după Chipul Său
Când ne gândim la ce înseamnă să fi pus deoparte pentru Dumnezeu, trebuie să ne analizăm vieţile în lumina unei întrebări cruciale: stăm în apropierea crucii sau ne agăţăm de ea? Facem tot timpul strategii pentru a sta cât mai departe de El posibil astfel încât să ne putem încă să ne numim creştini? Este reputaţia noastră mai importantă pentru noi decât a Lui?
Amy Carmichael scria: „Care este secretul unei vieţi măreţe? Separarea totală pentru Hristos şi devotamentul pentru El. Aşa vorbeşte orice bărbat sau femeie a căror viaţă a însemnat mai mult decât o scânteie pe tărâmul spiritual. Viaţa care nu are timp pentru superficialitate este cea care contează.“
Dragi surori [şi fraţi], haideţi să încetăm a mai sta nehotărâţi undeva între lume şi cruce – acceptând creştinismul doar atâta timp cât nu ne ameninţă confortul sau popularitatea. Când oamenii se uită la viaţa noastră, ei ar trebui să ne vadă agăţându-ne fără ruşine de acea cruce şi declarând cu îndrăzneală „Sunt cu El!“.
Leslie Ludy, „Clinging to the Cross”, postare pe blogul ei din data de 17 iunie 2014.
Când ne supunem tuturor regulilor şi acţionăm cu devotament şi responsabilitate, pentru ca lumea să ne observe, mândria se strecoară şi prinde rădăcini în inima noastră. Dar nu numai mândria ne poate prinde în cursă. Când creştinismul nostru are de-a face mai degrabă cu ceea ce facem noi şi cu îndatoririle noastre, în cele din urmă ostenim să mai fim buni de dragul de a fi buni. Creştinismul care nu este trăit dintr-o dragoste izvorâtă din recunoştinţă pentru Hristos devine plictisitor şi obositor.
Joseph M. Stowell, De ce este greu să-L iubeşti pe Isus
În sensul în care îl folosesc aici, cuvântul credinţă este arta de a rămâne alături de lucruri care au fost odată acceptate de raţiune, în ciuda unor stări sufleteşti schimbătoare; pentru că stările sufleteşti se schimbă, indiferent de calea aleasă de raţiune. Ştiu asta din propria mea experienţă. Acum, când sunt creştin, am uneori stări de spirit în care întreaga chestiune pare foarte improbabilă; dar, pe când eram ateu, aveam dispoziţii în care creştinismul părea cât se poate de plauzibil. Această răzvrătire a stărilor tale de spirit împotriva sinelui tău real are loc oricum. De aceea credinţa este o virtute atât de necesară: dacă nu reuşeşti să-ţi controlezi dispoziţiile, nu poţi fi nici un creştin adevărat şi nici măcar un ateu adevărat, ci doar o fiinţă care rătăceşte de colo colo şi ale cărei convingeri depind de vremea de afară sau de starea digestiei sale. Prin urmare, deprinderea noastră de a crede are nevoie de antrenament.
Primul pas este recunoaşterea faptului că dispoziţiile tale sufleteşti sunt schimbătoare. Următorul este să te asiguri că o dată ce ai acceptat creştinismul, câteva din învăţăturile sale principale trebuie avute în vedere zilnic, un timp oarecare. De aceea rugăciunile zilnice, lecturile religioase şi mersul la biserică sunt părţi necesare ale vieţii creştine. Trebuie să ni se aducă mereu aminte ceea ce credem. Nici această credinţă şi nici oricare alta nu rămân automat prezente în minte. Ele trebuie hrănite. De fapt, dacă am cerceta o sută de persoane care şi-au pierdut credinţa în creştinism, mă întreb câte dintre ele şi-au pierdut-o în mod raţional, fiind convinse prin argumente cinstite? Nu cumva cele mai multe dintre ele s-au lăsat pur şi simplu în voia valurilor?
C.S. Lewis, Creştinism pur şi simplu
Vezi şi postarea de aici.
„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.“ (Proverbele 4:23)
Dragostea ca responsabilitate are de-a face cu stilul de viaţă. Dragostea ca răspuns are de-a face cu „stilul de inimă“. Dumnezeu nu este interesat de stilul nostru de viaţă, dacă acesta nu izvorăşte din inimă. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, stilul de viaţă fără un „stil de inimă“ nu este deloc un stil.
Joseph M. Stowell, De ce este greu să-L iubeşti pe Isus
CARTEA E O VIAȚĂ 