„Iată, ce plăcut și dulce este să locuiască frații împreună!”, exclama David în Psalmul 133.
V-ați imaginat vreodată cum ar fi să trăiți împreună cu frații și surorile din biserica voastră? Poate chiar ați tânjit după părtășie în aceste ultime luni afectate de pandemie și distanțare socială? Ei bine, Dietrich Bonhoeffer a experimentat acest mod de viață împreună cu studenții săi, în perioada celui de-al treilea Reich. Astăzi vom descoperi principiile după care s-a ghidat Dietrich Bonhoeffer pentru a avea părtășie cu studenții săi,dar și analiza sa asupra cărții Psalmilor – două lucrări cuprinse în volumul Viața împreună. Psalmii.
În mod paradoxal, datorăm apariția cărții Viața împreună, „poliției secrete” – Gestapoului. Faptul că aceasta, la finele anului 1937, a ordonat închiderea, pe lângă cea a altor instituții ale Bisericii Mărturisitoare, și a seminarului din Finkenwalde, condus de Bonhoeffer, unde viitorii pastori au experimentat în mod practic „o viață împreună”, l-a determinat pe Bonhoeffer să aștearnă pe hârtie ceea ce era de spus în legătură cu viața unei comunități creștine, explică Gerhard Muller și Albert Schonherr în prefața cărții.
Problema cu privire la forma și semnificația părtășiei creștine l-a preocupat, însă, cu mult timp înainte. Curând după ce a început activitatea didactică în calitate de docent privat la Facultatea de Teologie din Berlin, Bonhoeffer îi invita pe studenți să petreacă un timp împreună – un eveniment neobișnuit pentru viața studențească din acele timpuri. Rugăciunea de dimineață și de seară, timpul de meditație, multă cântare și discuțiile teologice extinse au constituit în esență baza pentru viața în comun practicată la Finkenwalde.
Din postfața editorilor, ne putem face o idee despre cum arăta viața practică la Finkenwalde. Veți vedea că este util să cunoaștem acest aspect, deoarece cartea Viața împreună este structurată pe momentele de părtășie pe care le aveau studenții și cum arăta o zi din săptămâna lor: dimineața și seara timp de închinare, muncă, reîntâlnire la masa de prânz, momente de meditație în solitudine.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuia să fie pe primul loc, ceea ce se și întâmpla în fiecare zi. Candidații trebuiau să stea în liniște până la timpul de închinare cu care începea ziua petrecută împreună, lucru deloc ușor având în vedere că seminarul se ținea în condiții primitive. Pe lângă versetele de cântare stabilite de dinainte și cele alese ad hoc, timpul de părtășie cuprindea și o rugăciune mai lungă din Psalmi. Scopul era, așa cum se obișnuiește în mănăstiri, să se parcurgă într-o săptămână întreaga Psaltire. Citirea Scripturii cuprindea un întreg capitol din Vechiul Testament și un pasaj mai lung din Noul Testament. La încheiere, după o strofă dintr-o cântare urma binecuvântarea. Rugăciunea de seara avea aceeași structură ca cea de dimineață. După micul dejun foarte modest, urma jumătate de oră de meditație individuală. Pentru meditație, era stabilit un text pentru întreaga săptămână. Gândurile răzlețe și dezordonate erau ținute sub control prin rugăciune. În timpul de meditație nu era permis deloc deranjul provocat de discuții sau mișcare. Înainte de masa de prânz era prevăzută o jumătate de oră de cântare. Punctul culminant al părtășiei îl constituia celebrarea lunară a Euharistiei, pregătită cu multă atenție.
Scrierea lucrării Viața împreună a avut un ecou puternic în multe comunități din perioada postbelică și a avut efecte remarcabile asupra spiritualității nenumăratelor reculegeri, exerciții spirituale, cercuri de părtășie și întâlniri ale familiilor. Larga răspândire a cărții și forța ei de atracție dovedesc faptul că este percepută ca un îndrumar pentru una din multele forme dorite ale vieții creștine în comun.
Se trece foarte ușor cu vederea faptul că părtășia fraților creștini este un dar al harului din Împărăția lui Dumnezeu care ne poate fi luat în orice zi, că scurtă poate fi vremea care ne desparte de cea mai adâncă singurătate, scria Bonhoeffer, într-o perioadă de persecuție, înțelegând iminența arestării și aruncării în închisoare. De aceea, cei care până acum au avut parte de o viață creștină împreună cu alți creștini, să-L slăvească pe Dumnezeu din adâncul inimii, să-I mulțumească îngenunchind și să recunoască: este har și numai har faptul că putem avea părtășie cu frații. A dori părtășia fizică a altor creștini nu este o rușine pentru cel credincios, ca și când cei ce care caută astfel de lucruri ar fi prea firești. Dimpotrivă, omul a fost creat în trup și tot în trup a venit Fiul lui Dumnezeu, de dragul nostru, pe pământ. În trup a fost El înviat și tot în trup Îl întâlnește credinciosul pe Domnul Hristos în sacrament, iar învierea morților va aduce părtășia deplină a făpturilor lui Dumnezeu în trupuri slăvite, scrie Bonhoeffer.
Încercând să stăvilească orice entuziasm fals, Bonhoeffer avertizează cu privire la așteptările legate de comunitate: Orice imagine ideală omenească adusă în comunitatea creștină împiedică părtășia adevărată și trebuie nimicită, pentru ca adevărata părtășie să prindă viață. Cine își iubește propriul vis despre părtășia creștină mai mult decât părtășia însăși, devine distrugătorul acelei părtășii, chiar dacă, personal, a avut intenții foarte onorabile, serioase și devotate.
Închinarea împreună de dimineață trebuie să cuprindă citirea Scripturii, cântarea și rugăciunea. Anticipând ideile pe care le vom regăsi și în comentariul său la cartea Psalmilor, Dietrich Bonhoeffer recomandă folosirea lor ca rugăciuni personale. Astfel, ne vom asigura că rugăciunile noastre nu se vor abate de la spiritul Scripturii, nu vor fi vagi sau egoiste și vor fi modelate de cuvintele insuflate de Dumnezeu Însuși. Și mai este un motiv, chiar mai important.
Omul Isus Hristos, căruia nu-I este străină nevoia, suferința și boala și care a fost pe deplin nevinovat și drept, Se roagă în Psalmi prin gura comunității. Psalmii sunt cartea rugăciunilor lui Isus Hristos, consideră Bonhoeffer. Cartea Psalmilor conține rugăciunea substitutivă a lui Hristos pentru comunitatea Sa. Doar în Trupul întreg există toate acele lucruri despre care se vorbește în Psalmi, pe care individul nu le înțelege pe deplin și nu le poate numi ale sale. De aceea rugăciunea din Psalmi aparține în mod deosebit comunității. Dacă un verset sau un psalm nu reprezintă rugăciunea mea proprie, poate fi rugăciunea unui alt frate din comunitate, dar cu siguranță este rugăciunea adevăratului om Isus Hristos și a Trupului Său pe pământ.
Pe lângă rugăciune, trebuie să cunoaștem Scriptura așa cum au cunoscut-o reformatorii, cum au cunoscut-o părinții noștri, declară Bonhoeffer. Nu inima noastră decide drumul nostru, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Oare pentru argumentarea deciziilor importante, nu auzim adesea nenumărate argumente „din viață”, „din experiență”, iar mărturia Scripturii este ignorată și poate tocmai ea nu va îndruma în direcția opusă? Iar Bonhoeffer merge până într-acolo încât afirmă: Cine nu vrea să învețe să folosească în mod independent Scriptura, nu este un creștin evanghelic.
În continuare Dietrich Bonhoeffer vorbește în cartea Viața împreună despre cântarea în comun a credincioșilor. Cântarea noastră de pe pământ este propovăduire. Este cuvântul cântat. De ce cântă creștinii când se adună împreună? Mai întâi, pentru că prin cântarea comună se pot rosti aceleași cuvinte sau aceeași rugăciune în același timp, deci de dragul unirii prin cuvinte. Faptul că noi cântăm, nu glăsuim, arată cât de sărăcăcioase sunt cuvintele noastre pentru a exprima ceea ce am dori. Mesajul cântecului nostru depășește cu mult cuvintele omenești. Melodia este în slujba Cuvântului. Ea ne arată Cuvântul în taina lui de nepătruns.
Cuvântul lui Dumnezeu, vocea Bisericii și rugăciunea noastră sunt înmănuncheate. De aceea, Dietrich Bonhoeffer discută mai apoi despre rugăciunea comună. Indiferent ce obiecții i s-ar aduce rugăciunii comune, nu există o altă cale; acolo unde creștinii vor să trăiască împreună în jurul Cuvântului, trebuie și au voie să se roage cu propriile cuvinte. Toată teama de ceilalți, rușinea de a mă exprima liber, cu propriile cuvinte, în rugăciune înaintea altora poate fi dată deoparte atunci când unul dintre frați înalță către Dumnezeu rugăciunea comunității cu toată smerenia și simplitatea.
După primele ore de părtășie, întreaga zi a creștinului este dedicată muncii. Rugăciunea nu trebuie să fie împiedicată de muncă, dar nici munca de rugăciune. Unitatea câștigată prin părtășia de dimineață conferă întregii zile ordine și disciplină, arată Bonhoeffer. Rugăciunea de dimineață decide cursul întregii zile.
Ordonarea și împărțirea timpului vor fi mai eficace dacă sunt izvorâte din rugăciune. Ispitele ivite în timpul zilei vor fi învinse prin acea transcendere spre Dumnezeu. Deciziile care trebuie luate la muncă vor fi mai simple dacă nu vor fi luate din teama de oameni, ci doar în fața lui Dumnezeu. .
Dietrich Bonhoeffer scrie apoi despre solitudine, și avertizează cu privire la dependența de comunitate a oamenilor care nu pot să stea singuri. Omul care caută comunitatea ca să fugă de sine o folosește greșit, transformând-o în vorbărie goală și diversiune, oricât de spirituale ar părea. El nu caută în realitate părtășia, ci distragerea atenției care îl face să-și uite pentru scurt timp izolarea, spune el.
Dar și reciproca este valabilă: cine nu este în comunitate, să se ferească să fie singur. În comunitatea celor chemați îți porți crucea, aici te lupți și te rogi. În Ziua de Apoi vei fi unul dintre cei mulți din marea comunitate a lui Isus Hristos. Dacă disprețuiești comunitatea fraților, refuzi chemarea lui Hristos și atunci solitudinea ta va deveni nenorocire pentru tine, avertizează Bonhoeffer.
Înțelegem, așadar, că numai stând în comunitate putem fi singuri și doar cel care este singur poate trăi în comunitate. Cele două aspecte sunt inseparabile. Doar în părtășie învățăm să trăim singuri, și doar trăind singuri învățăm ce înseamnă părtășia adevărată.
Pe lângă aceste momente de părtășie împreună, în viața oricărei comunități are un loc de cinste slujirea. Cea dintâi slujire pe care un creștin o face unul altuia în comunitate este faptul că îl ascultă. Mulți oameni caută o ureche care să-i asculte și nu o găsesc printre creștini, fiindcă aceștia vorbesc și când ar trebui să asculte. Cine nu-l ascultă pe fratele, va ajunge curând să nu-l mai audă nici pe Dumnezeu, avertizează Bonhoeffer. O altă slujire pe care trebuie să o aducem unul altuia în comunitatea creștină este disponibilitatea de a sluji zilnic, aici Bonhoeffer referindu-se la ajutorul simplu, adus în lucrurile mici, exterioare, când Dumnezeu trimite la noi oameni care au nevoi și rugăminți. În al treilea rând, vorbim despre slujirea care constă în purtarea sarcinilor celuilalt. A purta înseamnă a răbda și a suferi. Înseamnă acordarea harului și a iertării. Înseamnă mustrare și mărturisire.
Cartea Viața împreună de Dietrich Bonhoeffer se încheie cu prezentarea Euharistiei, momentul de apogeu al părtășiei în comunitate. Volumul tradus în limba română continuă însă cu lucrarea Psalmii – cartea de rugăciuni a Bibliei, reluând ideea că învățăm să ne rugăm sănătos și biblic citind și rugându-ne Psalmii înșiși.
Bonhoeffer remarcă faptul că întreaga Psaltire se regăsește în rugăciunea lui Isus. Temele care fac obiectul rugăciunilor din Psalmi pot fi împărțite în felul următor: creația, legea, istoria mântuirii, Mesia, Biserica, viața, suferința, vina, vrăjmașii, sfârșitul, și veți vedea că Bonhoeffer discută despre fiecare în scurta lui lucrare. Toate aceste părți ar putea fi încadrate cu ușurință în rugăciunea Tatăl nostru, modelul de rugăciune din Noul Testament.
Psaltirea a umplut viața creștinătății timpurii, amintește Bonhoeffer. Dacă psalmii ni se pot părea uneori prea intenși și îi ocolim pentru că nu ne regăsim în ei, știm cu certitudine un lucru. Isus, pe cruce, a murit rostind cuvintele Psalmilor.
Renunțând la Psaltire, comunitatea creștină pierde o comoară fără seamăn. Redescoperirea ei, în schimb, trezește în ea forțe nebănuite, concluzionează Dietrich Bonhoeffer lucrarea Psalmii-cartea de rugăciuni a Bibliei.
Poate că, la prima vedere, lucrarea Viața împreună nu ni se pare prea utilă, pentru că membrii unei biserici nu locuiesc laolaltă, nu se văd zilnic sau poate chiar deloc în timpul săptămânii, cu excepția duminicilor. Însă putem aplica aceste principii la viața de familie, de exemplu, cultivând obiceiul de a sta împreună în studiu Biblic, în cântare și rugăciune. De asemenea, mă gândesc că aceleași principii, aprofundarea Bibliei, rugăciunea din Scripturi, pot fi aplicate unor grupuri de părtășie, întâlniri ale prietenilor sau fraților din Biserică. Am reținut ideea de alternanță a timpului petrecut împreună cu solitudinea, și că trebuie să fie un echilibru între cele două, pentru a nu fi izolați, dar nici să mascăm teama de singurătate sau dependența de oameni cu dorința de părtășie. Nu trebuie să uităm că Bonhoeffer scria într-o perioadă de prigonire a creștinilor autentici, așa că, gândindu-ne la asta, putem fi recunoscători pentru libertatea pe care o avem acum și binecuvântările care decurg din ea, și să folosim orice ocazie, dând slavă lui Dumnezeu. De asemenea este surprinzător câte idei profunde a putut cuprinde Bonhoeffer într-o lucrare destul de scurtă – până într-o sută de pagini! Apreciez un scriitor care reușește să exprime ce vrea să transmită fără să o lungească inutil în pagini multe. Mi-a plăcut în mod deosebit cum a explicat și susținut importanța cântării împreună, dar și a rugăciunii pe baza Psalmilor, și cred că acest volum ce cuprinde Viața împreună și Psalmii este o carte ce merită citită.
Pentru descrierea altei cărți foarte cunoscute scrise tot de Dietrich Bonhoffer, Costul uceniciei, ascultați episodul dedicat acesteia aici:
CARTEA E O VIAȚĂ 