Vă invit astăzi la o reîntâlnire cu Nicolae Steinhard. Despre „monahul de la Rohia” și jurnalul său binecunoscut, Jurnalul fericirii, am mai povestit în alt episod al emisiunii CARTEA E O VIAȚĂ. Însă astăzi ne propunem să descoperim cartea Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință”. Volumul de față reprezintă o sinteză a textelor și a gândirii teologice ale lui Steinhardt, dar și o încununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic și eseist încreștinat în închisoarea de la Jilava și călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureș.
Notele, studiul introductiv și referințele critice aparțin lui Ștefan Iloaie, care scrie astfel: „Cuvântările părintelui Nicolae sunt mai mult decât predici sau omilii în sensul propriu al termenilor. Nu doar stilul, ci mai ales conținutul, tipul de abordare, incursiunile în alte domenii, exemplele din diferite discipline, citatele din cei mai diverși autori fac din ele ceea ce specialiștii au numit «eseu teologic». Deși întocmite și scrise fragmentar, la distanțe mari de timp una de alta, cuvintele de credință alcătuiesc un mozaic tematic bogat și își regăsesc unitatea în intenția de construire a unui îndrumar teoretic, dar mai ales practic al creștinului autentic și neidealizat, sincer și nefățarnic, atent cu sine, dar și cu ceilalți.”
Steinhardt însuși scrie despre acest volum: Textele acestei cărțulii – cu câteva excepții – sunt predici. Nu au fost stilizate ori revizuite. Conțin drept aceea multe repetări, teme recurente și obsesii stilistice. Sau dezvăluie manii cogitative, sărăcie lexicală și metaforică, un câmp informațional restrâns. Cu atât mai bine: îl descoperă pe autor (predicator) în toată slăbiciunea lui psihică, mintală și culturală, predicile devenind ceea ce trebuie de fapt să fie, o mărturisire publică și un dialog cu ascultătorii, iar nu o trufașă, pedantă dojană, sau o învățătură triumfalistă. Predicatorul și enoriașii pășesc împreună – dibuind, revenind, stăruind, pricepând anevoie, minunându-se – către Hristos.
Într-o predică intitulată Sfânta mânie, Steinhardt scrie: Iată, Domnul e blând, 
îndelung-răbdător și mult-milosârd. Dar nici mânia nu-I este străină când își află rostul, utilitatea. Resemnarea, bunătatea, îngăduința și îndurarea sunt desigur virtuți creștine majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutății, fățărniciei, nedreptății strigătoare la cer, a nepăsării de durerea și nevoia altuia, a ticăloșiei, nemerniciei, formalismului încrâncenat și cinic, a setei de sânge, a vrăjmășiei nepotolite, creștinul se cuvine să urmeze pilda Domnului și Învățătorului său și să se umple de legitimă și sfântă mânie. Să nu stea resemnat, bleg, nepăsător, orb, rece, dezumanizat. I se cere creștinului a fi bun și blajin, dar cu discernământ și dreaptă socoteală, ca în toate problemele ce-i sunt puse înainte de complicata și pestrița viață.
Deducem astfel o învățătură substanțială, anume că există două feluri de mânie, net osebite între ele: mânia ca păcat – personală, egoistă, prostească, încăpățânată, ridicolă de cele mai multe ori, izvorâtă din ură, pizmă, nestăpânire de sine, resentiment, necugetare; și mânia legitimă – sfântă, dezinteresată, stârnită de spectacolul sfâșietor al răutății dezlănțuite, al strâmbătății triumfătoare, al nedreptății, făcute semenului meu sau al ocărârii și batjocoririi lui.
Dacă mă tot plâng că nu-mi ajunge pâinea, dau dovadă că sunt mai mult ori mai puțin rob pântecului. Dacă însă mă preocupă și mă frământă problema pâinii aproapelui meu și mă îngrijorez că nu-i este îndeajuns, pâinea încetează a fi „problemă materială și trupească” și devine o datorie spirituală. Pâinea mea e o chestiune fiziologică, pâinea celuilalt e pentru mine o datorie spirituală și o îngrijorare perfect legitimă. Astfel, întocmai și mânia. A mea – egoistă, sălbatică, avându-mă în vedere numai pe mine, pricinuită doar de considerente proprii eului meu imperialist și trufaș de iritabilitate, irascibilitate, nervozitate – e un păcat urât. A mea, iscată de erupțiile prostiei și răutății în juru-mi, de suferința nemeritată a fratelui meu, de nedreptatea ce i se face, de formalismul deșănțat, de minciuna nerușinată, de disprețul pentru om, discriminări, înșelăciune, asuprirea celor lipsiți de apărare, batjocorirea celui slab și alte asememenea lor, nu mai este un păcat, ci o virtute – o datorie chiar.
Creștinul nu-i prin definiție un nătâng, un insensibil, grijuliu numai de sufletul și tihna lui, un adept al subterfugiului „Ce-mi pasă mie?” Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalți.
Iată cel mai bun răspuns dat falșilor idealiști. Dacă în loc de a mă plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiți, cârteala se preface în compătimire și ia cu totul altă înfățișare, afirmă Steinhardt într-un capitol despre Falsul idealism.
Într-o predică despre Înfricoșătoarea Judecată, Steinhardt spune: Judecata se va face în temeiul unor criterii faptice, lumești, practice, pragmatice. Hristos e împuternicit să fie Judecător deoarece a fost și El om și deci prea bine cunoaște firea oamenilor, lumea, cum stau lucrurile acolo, pe pământ, care sunt cu adevărat raporturile dintre făpturi, care le sunt nevoile grijile și durerile. Hristos e Judecător fiindcă știe cum stau lucrurile din lăuntru, experimental, ca Unul Care și El a cunoscut ispitele, oboseala, foamea, durerea, Care a stat față în față cu trufia, invidia, prostia și trădarea, Care a fost vândut, batjocorit, pălmuit, scuipat și omorât, în chinuri, căruia I s-a pus pe cap cunună de spini și a fost îmbrăcat cu purpură mincinoasă. Ca unul care va judeca în cunoștință de cauză, nu după relatări și expuneri purtate din gură în gură, ca Unul Care știe despre ce e vorba, Căruia nu-i poți îndruga verzi și uscate sau suci și răsuci adevărul sau a I-l ascunde sau măslui sub vorbe frumoase cu iscusite vicleșuguri. Ca Unul care a fost și El Om ca toți oamenii, Care va aprecia nu după criterii teoretice, abstracte, ci după criterii și considerații omenești, foarte simple, de toate zilele, banale, vulgare, criteriile omului de pe stradă, ale omului trudit, ferecat în supărări și neocolit de valurile vieții.
În capitolul intitulat Doamne, să văd!, Steinhardt interpretează pasajul din Evanghelia după Matei în care Isus vindecă un orb, și dorința orbului de a vedea. „Să văd” poate însemna și nădejdea accesului la o „cale strâmtă” care apropie de Domnul. Exclamației „Doamne, să văd!” e plauzibil să i se atribuie și un al doilea înțeles, de taină. Acest înțeles ultim și criptic este poate cel adevărat și principal, deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această semantică, a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi.
Ce-i dăruiește mai de preț Hristos celui care crede în El? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine așa cum îl văd ceilalți din preajma sa, cum îl socotesc și îl califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiți. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloșia și jalnica noastră josnicie. Ieșim din noi. Ne părăsim. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor: asupra noastră chiar. Și declanșează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conștiinței aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva. Aceasta-i probabil esența actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător și mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăiește Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă ca într-o străfulgerare făptura veche, înlănțuită în fărădelegile ei nenumărate.
Iată ce scrie Steinhardt, în altă cuvântare din volumul Dăruind vei dobândi, despre femeia samariteancă. De ce o enunță Domnul? Pentru că I-au plăcut curajul, istețimea, vânjoșia și impetuozitatea femeii. Nu I s-a părut obraznică, doar dârză, inteligentă și slobodă la gură. Chiar aceasta a stârnit mulțumirea (și, cine știe? zâmbetul lăuntric) Domnului: tonul ei liber, neînfricat, nefățarnic, deschis, cercetător, înfipt, îndrăzneț, inimos, nițel semeț. Aceste însușiri cutezătoare I-au fost pe plac Domnului, mare amator de curaj, de inteligență, ba chiar de îndrăzneală și caractere ferme, de oameni dintr-o bucată. Dar Căruia nu-I sunt vrednici de îndrăgire căldiceii, lingușitorii, nehotărâții, fățarnicii.
Această simplitate, această îndrăzneală, această agerime, această sinceritate, această sfătoșenie de Smărăndiță samarineană au trezit simpatia și atenția Domnului – drept care i Se mărturisește și ei. Desigur, pentru că s-a dovedit deodată femeie și om de caracter, și a recunoscut teofania când ea binevoiește a se manifesta și în împrejurările cele mai neașteptate și mai neexcepționale.
Samarineanca este un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător de oameni, îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistență, dar și sunt în stare ca acum chiar, nu după o zi sau un ceas sau un sfert de oră, să I se predea în duh și în adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameș înrăit ca Zacheu, o sfădăreață ca samarineanca; nu i-au plăcut fețele palide, călâii, plângăreții, purtătorii de caftane și ciucuri lungi, zeloșii aprinzători de lumânări. Pe Simon Petru l-a iubit fiindcă era din speța inșilor înfocați, intempestivi, nerăbdători.
Curajul este o prea rareori pomenită, și totul esențială însușire creștină. Poate că, îndată după virtuțile teologice (credința, nădejdea și dragostea), ocupă locul de frunte. Fără de curaj, existența Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Ni se vorbește de blândețea Domnului, Care-i asemuit unul miel blând și lipsit de glas. Metafora e îndreptățită și înduioșătoare. Nu mai puțin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz. Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bunăvoie una din morțile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire, de nu una de inflexibilă tărie, ar fi îndurat vreme de trei ani și jumătate, senină și calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmașilor? Și cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oameni ostili, fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani? Și care inși, de nu dintre cei mai dârji și mai neștiutori de teamă, ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-și lepede, fie și în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credința? Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric, ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura Bisericii; e și temeiul ei, în sensul cel mai strict și mai tehnic al cuvântului.
Aș cere voie să afirm: dacă vechea Lege a putut fi rezumată în două porunci: să iubești pe Dumnezeu și să iubești pe aproapele tău, Legea nouă poate – sub aspectul ei operațional – fi conspectată astfel: crede, iubește și nu te înfricoșa. Frica: păcat urât în ochii Domnului; curajul: virtute mult plăcută Lui și consubstanțială situației de creștin.
Port o venerație osebită Sfântului Evanghelist Marcu, scrie Steinhardt, pentru că în referatul său este reluată cel mai larg vindecarea copilului lunatic și se află sintagma „Cred, Doamne” Ajută necredinței mele”, pe care o socotesc a fi temeiul credinței creștine și explicația paradoxal-dialectică a misterului acestuia cel mai tulburător dintre toate – actul de credință. Cum de poate crede tatăl, de vreme ce se recunoaște necredincios? Nu sunt cuvintele „ajută necredinței mele” dovada relei credințe? Nu, tatăl, omul adică, poate ajunge la credință pentru că 1) Îl cheamă pe Domnul în ajutor, 2) strigând, 3) cu lacrimi. În felul acesta, „punctul critic” al necredinței e depășit și necredința se preface – zguduitor – în credință.
Se cuvine să ne stea mereu alături crucea și Hristos. Creștinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism și toate celelalte religii orientale, e credință într-un Dumnezeu întrupat. Iar dacă Dumnezeul nostru S-a întrupat, nouă ce ne incumbă să facem? Să ne străduim a ne înduhovnici, a ne apropia cât mai mult de El, a ne înălța în limita – ba și peste limita – puterilor noastre omenești: numai astfel vom fi în măsură să ne împlinim și noi menirea, să ne arătăm și noi vrednici să-l întâmpinăm pe Hristos în inimile noastre. Unde este Dumnezeu? Răspunsul este: Acolo unde este lăsat să intre.
Inima acestui volum se află chiar în capitolul cu titlul „Dăruind vei dobândi”, unde se regăsesc memorabilele cuvinte: Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobandi și tu. Nu putem acoperi toată bogăția de idei ale lui Nicolae Steinhardt, însă vă lăsăm pe voi să descoperiți acest volum prețios al unui slujitor al lui Dumnezeu care a avut capacitatea de a vedea dincolo de limbajul de lemn, de tradițiile sau pioșeniile excesive, de inerția predicatorală, și a coborât creștinismul pe pământ, între oameni în carne și oase și plini de nevoi. Însă ceea ce consider că este și mai prețios legat de un volum precum Dăruind vei dobândi este faptul că Steinhardt nu doar a vorbit sau a scris despre un creștinism dificil dar autentic, scos din stereotipii, al omului modest și moral, ci s-a și identificat cu toate acestea și le-a trăit el însuși.
Puteți asculta episodul în întregime aici:
De asemenea, aici puteți găsi și episodul despre „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt:
CARTEA E O VIAȚĂ 