Etichetă: femei din istoria Bisericii

Când mi-am început documentarea pentru seria Părinții Bisericii, au existat multe nume feminine care apăreau fie în istoria personală a acelor episcopi, martiri și sfinți, fie în istoria Bisericii în sine, având propria poveste independentă și viață trăită pentru Hristos. Așa că, în luna martie, m-am gandit să scriu niște rânduri despre câteva femei deosebite din istoria Bisericii, onorând faptul că pe lângă cercul celor trei Capadocieni era și o soră, o sfântă de la care chiar și ei aveau de învățat…; sau, undeva departe de locul în care fusese exilat, chiar și marele teolog Ioan Gură de Aur avusese o ucenică, diaconiță…; sau într-o odaie din Imperiu, o mamă se ruga fierbinte pentru fiul ei, Augustin.

Tertulian scria că sângele martirilor este sămânța Bisericii. Numărul creștinilor creștea exponențial, în ciuda numărului celor care erau omorâți. Putem și noi observa, de altfel, că zicala lui Tertulian este adevărată și astăzi, creștinismul răspândindu-se tocmai în zonele în care există încă persecuție. Se pare că Tertulian a fost și cel care a scris introducerea și finalul unuia dintre cele mai bine consemnate acte martirice din primele secole, bazat pe jurnalul din închisoare al sfintei Perpetua și al lui Saturus, care a fost și el întemnițat și ucis împreună cu ea și alți câțiva tineri creștini. Perpetua era o matroană romană bine educată, care aparţinea unei familii înstărite, din oraşul Thuburbo Minus – azi Tebourba – situat la peste 40 de km de Cartagina; era căsătorită și avea un copil. Felicia era o sclavă din casa Perpetuei. După ce împăratul Septimius Severus a dat un edict pentru interzicerea prozelitismului creştin, persecuția împotriva creștinilor a luat amploare în Cartagina. Martirajul Perpetuei, al Feliciei și al celorlalți creștini se petrece în anul 203. Martirii erau pe atunci catehumeni; în vremea aceea, Biserica avea deja o structură, o ierarhie și o perioadă de un an în care cei ce doreau să devină creștini erau educați cu privire la lucrurile elementare ale credinței. Cu un asemenea program de cateheză, și în mijlocul unor perioade intense de persecuție, a spune „da” creștinismului însemna un pas imens și cu implicații pe care cu greu le putem înțelege astăzi. După cateheză, în ziua Învierii, catehumenii erau botezați, urma mirungerea și prima Euharistie, și apoi erau primiți cu mare bucurie ca parte a Bisericii, la liturghia principală.