„Castelul interior” de Tereza de Ávila


Astăzi vom face cunoștință cu o femeie din istoria Bisericii apusene care a fost călugăriță, reformatoare în cadrul ordinului ei și care poartă un titlu foarte rar, acordat doar celor care au avut o contribuție semnificativă la teologia, doctrina și practica creștină – acela de Doctor al Bisericii. Este vorba de Tereza de Ávila, iar astăzi vă aducem în atenție cartea sa intitulată Castelul interior. Desăvârșirea spirituală sau cele șapte etape ale unirii sufletului cu Dumnezeu, una dintre cele mai importante lucrări ale misticii apusene. ((în seria Părinții Bisericii, într-o secțiune dedicată unor femei speciale din istoria creștinismului, puteți descoperi și pe o altă sfântă ce poartă acest rar titlu de Doctor al Bisericii, și anume Hildegard von Bingen)

Când vorbim despre misticism, poate ne gândim mai mult la zona răsăriteană a creștinismului, precum scrierile Părinților pustiei sau ale altor asceți orientali. De altfel, pe blogul nostru găsiți o serie dedicată lucrării Scara dumnezeiescului urcuș, a sfântului Ioan Scărarul, și o serie dedicată apoftegmelor Părinților deșertului, ambele fiind potrivite pentru perioada postului Paștelui.

Astăzi, însă, vom afla câte ceva despre misticismul creștin apusean, cu ajutorul volumului Castelul interior al Sfintei Tereza de Ávila, într-o traducere îngrijită de Ordinul Carmelitanilor Desculți din România.

Cele șapte etape interioare despre care se vorbește în această operă și care ne conduc la întâlnirea cu Cristos și cu Sfânta Treime nu trebuie considerate doar acelea ale unui proces de vindecare sufletească, la care mulți se opresc după o simplă abordare psihologică a textului, scriu Părinții Carmelitani Desculți de la Snagov în prefața cărții. Acestea nu sunt nici, pur și simplu, diferite momente de rugăciune pe care Biserica le cunoaște, din tradiția sau devoțiunea creștină. O citire atentă și, neapărat, recitiri atente ale acestor Lăcașuri ale sufletului ne vor duce, cu răbdare, să descoperim comorile și puterile pe care Dumnezeu le-a sădit în noi și ne va determina să-L iubim și să-L lăudăm datorită faptelor milostivirii Lui și a harurilor pe care ni le dăruiește.

Numai Dumnezeu știe, de fapt, să transforme inimile noastre, să ne arate misiunea proprie în lume și calea unică a sfințeniei și a fericirii noastre, în ciuda luptelor și obstacolelor, care nu lipsesc niciodată dintr-o autentică viață creștină. Împreună cu Sfânta Tereza, noi suntem convinși că scrierile ei vorbesc și despre sufletul tău, despre cum este alcătuită casa ta, continuă Părinții Carmelitani în prefață. Cu toate că multe persoane nu trăiesc în mănăstire, ci în familii obișnuite, în lume, noi dorim să punem la dispoziția tuturor harta prețioasă a unei călătorii spre întâlnirea cu Dumnezeu și cu adevărul despre sinele propriu.

Îndrumarea spirituală a Sfintei Tereza ne va face să recunoaștem chemările și semnele pe care Dumnezeu ni le trimite pentru a putea să ajungem în miezul sufletului, acolo unde El Își are locuința, în timp ce trăim viețile noastre obișnuite. Dacă odinioară misticii, închiși în mănăstiri, au putut să schimbe lumea, înseamnă că darurile lor sunt pentru toți. Astfel, și aceia care trăiesc astăzi în lume o vor putea face mai bună într-un mod eficient, dacă pornesc de la intima lor prietenie cu Dumnezeu.

Teresa Sánchez de Cepeda y Ahumada s-a născut la Ávila, în Spania în 1515. Bunicul său din partea tatălui, Juan Sanchez de Toledo, fusese un evreu forțat să se convertească la creștinism, altfel ar fi trebuit să părăsească Spania. Tatăl său a fost un negustor prosper. Mama sa a crescut-o și a educat-o pe Tereza să fie o creștină devotată. Însă, la unsprezece ani, Tereza a rămas fără mamă, fapt care a declanșat o profundă criză adolescentină. La vârsta de șaisprezece ani, Tereza a devenit elevă a internatului mănăstirii Santa Maria de Gracia, unde a și decis, după ce și-a terminat educația, să intre în viața monahală a Ordinului Carmelitan. Acest ordin apăruse la începutul secolului al XII-lea, fiind format din pustnici de origine latină care trăiau în rugăciune în peșterile din zona Muntelui Carmel, având ca regulă „a medita zi și noapte la legea Domnului”. Atunci când Palestina a fost ocupată, pustnicii s-au întors în Europa apuseană sub numele de „Frații Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel”, continuându-și tradiția contemplativă.

Ca să înțelegem contextul în care trăia Tereza, acelea erau vremuri în care Inchiziția Spaniolă era tot mai amenințătoare, în care Spania încă purta lupte cu maurii, în care Catolicismul se confrunta deja cu Reforma – deci, multe motive de tulburare. Pe lângă toate acestea, Tereza avea și numeroase probleme de sănătate. În plus, Tereza observa o prea mare relaxare în ordinul ei monahal, care aproape că își pierduse scopul.

Mănăstirea îi era zilnic vizitată de persoane bogate și cu vază, care distrugeau atmosfera de rugăciune și contemplație, prin flecărelile lor și atitudinea frivolă. Încercând din răsputeri să producă o reformă în rândul ordinului său, Tereza a avut de suferit sancțiuni chiar din partea superiorilor săi, ajungând în atenția Papei și a Inchiziției, fiind pe nedrept persecutată ca fiind nesupusă și încăpățânată, neascultătoare de porunca Sfântului Pavel cum că femeile nu au voie să învețe pe alții. După ani de persecuție, însă, Terezei și susținătorilor săi – printre care și călugărul mistic Ioan al Crucii, autorul volumului Noaptea întunecată – li s-a permis să continue reforma și să înființeze o mulțime de mănăstiri pentru femei și pentru bărbați, ca parte a unei noi ramuri – Ordinul Carmeliților Desculți. Iar operele Terezei, dintre care cea mai importantă este Castelul interior, fac acum parte din canonul misticismului creștin și al practicilor de meditație, având influență peste veacuri și dincolo de zidurile Bisericii Catolice. În 1622, Tereza a fost canonizată, iar în 1970, datorită moștenirii sale spirituale atât de importante, a fost numită Doctor al Bisericii, titlu pe care, după cum ați aflat deja, foarte puține femei sfinte îl poartă.

Așa cum spuneam, Castelul interior este una dintre cele mai importante lucrări ale misticii creștine apusene. Lucrarea reflectă stadiul definitiv al evoluției spirituale a Terezei, după o viață dedicată contemplației și austerității, marcată de pierderi și suferință încă de la o vârstă fragedă, de persecuție și boală, dar și de experiențe spirituale la care nu mulți au acces. Ea se folosește atât de exemple din Biblie sau din viețile sfinților despre care citise, cât și din propria sa experiență ascetică și mistică, a viziunilor, extazului și întâlnirii cu Mântuitorul – experiențe pe care le prezintă cu foarte multă smerenie, de cele mai multe ori ascunzând cu delicatețe faptul că este vorba despre ea însăși. În general, de fapt, tonul Terezei este unul foarte smerit, de multe ori parcă cerându-și iertare de la surorile pentru care scrie, că nu poate să se exprime mai clar, sau că a deviat de la subiect, sau că nu poate descrie în cuvinte lucrurile spirituale despre care vorbește și care sunt prea înalte pentru mintea ei slabă, după cum consideră ea. Tereza scrie ca și cum ar fi într-un dialog cu surorile sale, punându-le întrebări, dându-le sfaturi, mustrându-le, însă cu dragoste și căldură, amintindu-și lucruri pe care ar dori să le spună, apoi revenind din nou la subiectul despre care scria. Castelul interior este scris într-un limbaj simplu, ușor de înțeles și pentru noi chiar dacă poate nu suntem familiari cu toate particularitățile tradiției catolice în care ea a trăit. Însă iată că această lucrare a străbătut veacurile și a ajuns și la noi, așa că, acolo unde ea se adresează cu „fiicele mele” sau „surorile mele”, putem aplica sfaturile ei la viața noastră, indiferent că suntem bărbați sau femei, și chiar dacă nu suntem călugări sau călugărițe. Tereza a încercat să scrie în limbaj cât mai simplu, pentru viața de zi cu zi a femeilor de la mănăstire, și nu este nimic ce nu putem pune în practică și noi.

Îndemnurile sale la meditație, contemplație și autocunoaștere sunt cu atât mai necesare astăzi, când trăim în orașe mari și zgomotoase, când telefoanele ne alertează la fiecare câteva minute, iar liniștea ne pare deja un concept străin. În plus, pentru noi cei de astăzi, atât de obișnuiți cu confortul și ușor destabilizați de orice veste proastă, Tereza vine să sublinieze importanța suferinței pentru rafinarea sufletului. Iar la baza întregului Castel, după cum vom vedea, stă smerenia. Fără ea, orice am clădi noi se va surpa.

Trăim și noi astăzi vremuri tulburi, marcate de boli și – în mod neașteptat – de războaie, de un război la doi pași de noi, așa că vă invităm să ne liniștim puțin sufletele și să ascultăm ce are să ne spună această sfântă care a trăit acum mai bine de jumătate de mileniu.

Tereza compară sufletul omului cu un castel, în centrul căruia se află Dumnezeu. Însă pentru a ajunge în centru, omul trebuie să lucreze mult, pornind din exterior spre interior, pentru a se elibera de păcate și patimi, a se curăți, a-și ține în frâu pornirile și a avansa, lăcaș cu lăcaș, spre centru, pentru a-și armoniza voința cu cea a lui Dumnezeu și pentru a găsi odihna în unitatea cu Cristos, Regele castelului. Tereza afirmă din start că această comparație este imperfectă, însă descrierea lăcașurilor, încăperilor, și a lucrurilor care se întâmplă, tainic, la fiecare nivel spiritual, este modul cel mai bun în care Tereza a reușit să redea ce a reușit ea să înțeleagă despre această scară spirituală către Cristos.

Primul rând de Lăcașuri, intrarea în castel, reprezintă convertirea, inițierea legăturii cu Dumnezeu prin rugăciune, cunoașterea de sine și recuperarea sensibilității spirituale.

Al doilea rând de Lăcașuri prezintă lupta convertitului – păcatul stă încă la pândă, iar forțele dezordonate încă persistă, asemenea unor animale sălbatice care își așteaptă prada în exteriorul castelului. Prin ascultarea cuvântului Domnului, omul este sensibilizat, treptat, și poate începe rugăciunea meditativă.

Pentru a ajunge la al treilea rând de lăcașuri, creștinul trebuie să aibă un program de viață spirituală și de rugăciune, stăruind în ele, pentru că încă mai apar momente de ariditate și neputință.

În al patrulea rând de Lăcașuri, credinciosul trece deja la experiența mistică, însă treptat și intermitent.

În al cincilea rând de Lăcașuri, Tereza aseamănă experiența credinciosului cu cea a viermelui de mătase, care trebuie să moară, pentru a renaște. Sufletul dovedește renașterea în Cristos prin conformarea voinței și mai ales prin iubirea aproapelui.

În al șaselea rând de Lăcașuri, sufletul este deja pecetluit într-o logodnă mistică – este o perioadă de tensiune în care credinciosul își simte păcatele într-un mod nou, în care divinul și umanul sunt totdeauna împreună cu el.

În final, în al șaptelea rând de lăcașuri, sufletul ajunge unit cu Cristos, acesta fiind scopul ultim al întregului proces – un proces care îmbină efortul omului de a se curăți și a stărui în rugăciune și decizia lui Dumnezeu de a i se dezvălui sufletului și a-l face părtaș la harurile Sale. Tereza subliniază în repetate rânduri că acel credincios care străbate aceste lăcașuri nu are cu ce să se mândrească, pentru că, dacă are parte de viziuni și revelații, de această unire spirituală, este doar prin harul și bunăvoința lui Dumnezeu. Însă așa cum ne îndeamnă și Biblia, trebuie să stăm treji și să veghem ca nu cumva să cădem de la nivelul la care am ajuns. Nu este o delimitare strictă între lăcașuri și nici un progres automat linear. Prin neveghere sau mândrie, credinciosul ajuns în lăcașul al cincilea, să zicem, poate ușor să fie din nou năpădit de problemele de la primele lăcașuri.

Ce înseamnă meditația pentru Tereza de Ávila? Eu spun că meditație este atunci când chibzuim mult cu mintea în felul următor: să începem să ne gândim la milostivirea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu atunci când ni L-a dat pe unicul Său Fiu și să nu ne oprim aici, ci să mergem mai departe la tainele întregii Sale vieți slăvite, sau să începem cu rugăciunea din Grădină și mintea să nu se oprească până când El este așezat pe cruce, sau să luăm un moment al Patimilor, să zicem prinderea, și să pătrundem în această taină și să cercetăm amănunțit lucrurile la care trebuie să ne gândim și pe care trebuie să le simțim.

Viața este lungă și sunt multe încercări în ea, iar noi avem nevoie să privim la modelul nostru, Cristos, cum a îndurat El, și la Apostoli și la Sfinți, cum să îndurăm toate cu desăvârșire.

Dumnezeu este Adevărul suprem, iar smerenia înseamnă să trăiești întru adevăr; noi nu avem nimic bun în noi, ci numai mizerie și nimicnicie, iar cine nu înțelege aceasta trăiește în minciună. Cel care înțelege mai bine aceasta, Îl mulțumește mai mult pe Cel care este Adevărul suprem, deoarece trăiește în El. Și fie ca Domnul să Se milostivească de noi, surorilor, și să nu ne lase niciodată să ne abatem de la această cunoaștere de sine, scrie Sf. Tereza de Ávila în Castelul interior.

Pentru a merge mai departe, în cel de-al cincilea rând de Lăcașuri ale Castelului interior, dacă Domnul îngăduie ca un suflet să ajungă până acolo și să i se descopere, în virtuțile trebuitoare pentru a ajunge la această contemplare, avem nevoie de mult mai mult și să nu fim neglijente nici în lucru mic, nici în lucru mare, avertizează Tereza de Ávila. De aceea, surorile mele, să-L rugăm stăruitor pe Domnul, pentru a putea să ne bucurăm de Cer pe pământ, să ne dea harul Său, ca să nu greșim din vina noastră și să ne arate calea și să ne dea puteri în suflet, ca să săpăm până vom găsi această comoară ascunsă, mai scrie ea, amintind de pilda comorii ascunse din Evanghelia după Matei, capitolul 13.

Tereza de Ávila atrage atenția și asupra pericolului de a cădea într-o extremă în care credinciosul caută doar contemplația și este atât de cufundat în ea, încât ignoră faptele bune și binele practic pe care trebuie să îl înfăptuim pentru aproapele. Numai două lucruri ne cere Domnul, iubire pentru Maiestatea Sa și pentru aproapele noastru, și în aceasta trebuie să ne trudim. Întrucât firea noastră este rea, atunci când ceea ce facem nu se naște din rădăcina iubirii pentru Dumnezeu, nu vom izbuti să simțim o iubire desăvârșită pentru aproapele nostru. Să încercăm să înțelegem chiar și lucrurile mărunte, pentru că, dacă nu vin după aceea și faptele, nu avem de ce să credem că le vom înfăptui. La fel spun despre smerenie și toate virtuțile. Mari sunt vicleșugurile diavolului care, ca să ne facă să credem că avem o virtute fără să o avem, va străbate infernul de o mie de ori. Și pe bună dreptate, deoarece aceste virtuți false nu ne vin niciodată fără deșertăciune – căci se trag din aceeași rădăcină – iar cele pe care le dă Domnul sunt fără deșertăciune și fără trufie.

Când văd suflete foarte sârguincioase în încercarea de a înțelege ce fel de rugăciune fac și atât de cufundate în ea, încât parcă nici nu îndrăznesc să miște sau să gândească de teamă să nu le dispară puțin din plăcerea și devoțiunea pe care au simțit-o, îmi dau seama cât de puțin înțeleg ele calea prin care se ajunge la unire și cum se gândesc ele că asta este tot, scrie Tereza de Ávila. Dar nu, surorilor, nu! Domnul dorește fapte și, dacă vezi o bolnavă căreia poți să-i aduci o alinare, nu te costă nimic să pierzi puțin din acea devoțiune și să o compătimești; dacă are o durere, să te doară și pe tine; dacă trebuie, să postești tu, ca ea să mănânce, nu atât pentru ea, cât pentru că știi că aceasta este ceea ce dorește Domnul. Aceasta este adevărata unire cu voința Lui, iar dacă vezi cât de mult este lăudată o persoană, să te bucuri mult mai mult decât dacă ai fi lăudată tu.

Tereza avertizează însă și împotriva pericolului de a ne dori să facem lucrări mărețe pentru Domnul, ignorând lucrurile mici la care am fost deja chemați, asigurându-ne, însă, că și slujirile aparent neînsemnate sunt de preț în fața Domnului.Uneori diavolul ne dă dorințe foarte mari de a lăsa ceea ce trebuie să facem ca să-L slujim pe Domnul nostru în lucruri posibile, și să ne dorim lucruri imposibile. Pe lângă faptul că, prin rugăciune, veți ajuta mult, să nu doriți să fiți de folos tuturor, ci mai ales celor care sunt în tovărășia voastră și astfel lucrarea va fi mai mare, deoarece sunteți mai obligate să o faceți. Credeți că este puțin folos dacă smerenia și înjosirea voastră vor fi atât de mari, la fel dorința de a le sluji pe altele, și milostivirea voastră față de ele, și iubirea pentru Domnul, încât acest foc le va înflăcăra pe toate și le veți trezi toate celelalte virtuți? Va fi o lucrare mare și foarte plăcută pentru slujirea Domnului și făcând aceasta – adică ceea ce puteți – Maiestatea Sa va înțelege că ați dori să faceți mult mai mult și vă va da astfel o răsplată ca și când ați fi câștigat multe suflete.

Chiar dacă nu ar fi niciun alt folos de câștigat pe acest drum al rugăciunii, ci numai să înțelegem grija deosebită pe care o are Domnul de a comunica cu noi și de a ne ruga să rămânem cu El, tot mi se pare că ar fi bine folosite toate durerile prin care trecem, ca să ne bucurăm de aceste atingeri ale iubirii Lui, atât de suave și atotpătrunzătoare, scrie Sf. Tereza de Ávila.

Care este finalul acestui urcuș și cum este sufletul care a ajuns în cel de-al șaptelea rând de Lăcașuri? Regele se află în palat, iar în regatul Lui sunt multe războaie și multe lucruri dureroase, dar el nu-și părăsește locul din acest motiv; deși în celelalte lăcașuri se petrec multe tulburări și sunt fiare veninoase, și se aude zgomot, în acesta nu întră nimeni ca să-L facă să plece de aici; nici lucrurile pe care le aude – chiar dacă Îi aduc suferință – nu pot să-L tulbure și să-i ia pacea, deoarece patimile sunt învinse, astfel că se tem să intre aici, căci vor ieși încă și mai înfrânte. Cel ce a găsit odihna și cel în care trăiește Hristos, a uitat de sine, pentru că el se preocupă să aibă grijă de lucrurile lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va avea grijă de ale lui. Are o bucurie lăuntrică chiar și atunci când este persecutat, fără să mai poarte dușmănie, fiind gata chiar să renunțe la milostivirile pe care el însuși le primește, pentru a le oferi celor încă înlănțuiți de patimi. Nu mai simte uscăciune sau chinuri lăuntrice, căci Majestatea Sa este Cel ce trăiește acum în el, iar dacă devine delăsător, Domnul Însuși îl trezește. Iată bucuria unui suflet statornic, care își găsește desfătarea în măreția și puterea Domnului și a cărui voință este unită cu a Lui, atât cât este posibil pentru un muritor, aici pe pământ.

S-a terminat de scris în mănăstirea San Jose din Ávila, în anul 1577, în ajun de Sfântul Andrei, întru slava Domnului, care trăiește și domnește în vecii vecilor, amin, consemnează Tereza de Ávila încheierea manuscrisului ei, scris în ascultare de liderii ordinului său care îi oferiseră sarcina de a scrie despre aceste înțelegeri pe care le căpătase despre ascensiunea spirituală.

Mă rog Domnului, fiicele și surorile mele, să ne vedem cu toate acolo unde Îl vom lăuda întotdeauna și să-mi dea harul să fac câte ceva din ceea ce v-am spus, pentru meritele Fiului Său, care trăiește și domnește pentru totdeauna. Suntem ale Lui, surorilor, să facă ce vrea cu noi, să ne ducă pe unde Îl vom sluji mai bine. Și pe cel ce se smerește cu adevărat și se desparte de dorințe, Domnul nu va înceta să-l dăruiască cu acest har și cu multe altele, pe care nici n-am ști cum să le dorim. Fie în veci lăudat și binecuvântat, amin! Asta ne dorim și noi și vă dorim și vouă –  încurajate de Tereza de Ávila, să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne recunoaștem păcatul, să reunțăm la el și să avansăm și noi, în rugăciune, virtute și fapte bune, curățindu-ne inima ca să fie locul în care Duhul Sfânt sălășluiește și în care să ne găsim mereu adăpostul și liniștea, cultivând o viață interioară care să-L onoreze pe Hristos și care să ne ajute să rezistăm ispitelor și tulburărilor din lume.

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: