Când mi-am început documentarea pentru seria Părinții Bisericii, au existat multe nume feminine care apăreau fie în istoria personală a acelor episcopi, martiri și sfinți, fie în istoria Bisericii în sine, având propria poveste independentă și viață trăită pentru Hristos. Așa că, în luna martie, m-am gandit să scriu niște rânduri despre câteva femei deosebite din istoria Bisericii, onorând faptul că pe lângă cercul celor trei Capadocieni era și o soră, o sfântă de la care chiar și ei aveau de învățat…; sau, undeva departe de locul în care fusese exilat, chiar și marele teolog Ioan Gură de Aur avusese o ucenică, diaconiță…; sau într-o odaie din Imperiu, o mamă se ruga fierbinte pentru fiul ei, Augustin.
Viața Sfintei Macrina este prima hagiografie feminină din istoria creștinismului. Grigorie de Nyssa, autorul ei și fratele protagonistei, rememorează etapele vieții Macrinei pentru a propune un model contemporan de sfințenie.
De altfel, toată familia lui Grigorie și a Macrinei a fost absolut remarcabilă. A fost o familie de sfinți canonizați, oameni educați, nobili și cu impact asupra istoriei Bisericii. Bunicul lor fusese martirizat în timpul persecuției lui Dioclețian.
Odată cu Edictul de la Milano și legalizarea creștinismului în Imperiul Roman, creștinii au lăsat în urmă statutul de minoritate persecutată. Acum că nu mai erau preocupați doar de supraviețuire, puteau ocupa funcții publice, puteau modela cultura, gândirea și o întreagă civilizație. În acest context, se ridicau noi întrebări de neînchipuit până atunci, cu privire la statutul și scopul creștinului în societate. Mai mult decât atât, creștinii descopereau că pot oferi răspunsuri la întrebările umanității. În această perioadă, strălucesc cei trei Capadocieni, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa, iar liniile teologiei și filosofiei creștine trasate de aceștia ne rămân în istorie până astăzi. Însă, în familiile lor, se ascund și câteva personaje feminine remarcabile.
Macrina s-a născut în anul 327 și a primit o educație creștină de la mama sa, Emilia. După ce logodnicul ei a murit, Macrina s-a dedicat unei vieți monahale – în sensul de atunci, ea rămânea în mijlocul familiei sale și alegea să nu se mai căsătorească.
După alegerea Macrinei de a rămâne necăsătorită, cuplul mamă-fiică sau maestru-discipol devine și mai strâns: „una avea grijă de sufletul fiicei sale, cealaltă de trupul mamei sale.” Însă Macrina trece treptat din rolul de discipol în cel de maestru spiritual: „Și în timp ce-și păstra viața nepătată prin călăuzirea mamei, de a cărei ochi era mereu îndreptată, oferea acesteia o pildă vie spre același țel – zic de filozofie – prin însăși viața ei, atrăgând-o puțin câte puțin către o viață mai simplă și imaterială.”, surprinde Grigorie de Nyssa această relație deosebită.
Grigorie de Nyssa are o multime de cuvinte de lauda pentru Macrina, „ca nu cumva să rămână ascunsă vremurilor de mai târziu și nici să treacă fără de folos, îngropată în tăcere, viața cele care s-a ridicat prin filosofie, până la culmea cea mai înaltă a virtuții omenești”.
Macrina a fost responsabilă de convertirea lui Vasile de la retorică la filosofia creștină, dar și de educația fratelui lor cel mai mic, Petru. Împreună cu mama ei, Macrina a decis ca toți sclavii din casa lor să fie eliberați, pentru că sclavia nu se potrivea cu perspectiva creștină asupra ființei umane, sau cu modelul creștin de viețuire. Orice sclav care dorea să rămână, putea să rămână de bunăvoie, însă ca egal. Macrina a făcut din casa lor o comunitate creștină, în care oamenii să se dedice studiului, rugăciunii și întrajutorării celor săraci. Macrina se îngrijea de bunul mers al lucrurilor în rândul femeilor, iar fratele ei mai mic, Petru, superviza bărbații. Influența sa a fost atât de mare încât, la moartea ei, în anul 379, sute de oameni care îi ascultaseră învățăturile sau de care ea se îngrijise au călătorit din întreg Imperiul pentru a o plânge.
De fapt, Macrina a stabilit un model monastic care a reprezentat baza pentru regulile monastice alcătuite de strălucitul ei frate, Vasile cel Mare. Forme variate de monasticism au apărut în diverse locuri și timpuri, însă monahismul răsăritean își datorează organizarea Sfântului Vasile. Iar el s-a inspirat tocmai din acest așezământ fondat de Macrina, mama lor Emilia și fratele Petru. Regulile monahale scrise de Vasile dăinuie până astăzi, așa că Macrina poate fi considerată pe bună dreptate mama monahismului Răsăritean.
Vedem acum în multe cărți creștine pentru tineri, despre relații, că celor singuri li se spune că pot face multe lucruri pentru Împărăție în perioada în care sunt celibatari. Ei bine, pe vremea Macrinei, o asemenea idee era complet ieșită din comun. Însă Macrina a susținut și inițiat ideea aceasta radicală că și celibatul poate fi o vocație creștină, fapt consemnat tot de Grigorie de Nyssa în cartea sa „Despre feciorie”. La polul opus, dacă tot vorbim de frați, surori și familii – sora lui Grigorie de Nazianz, Sfânta Gorgonia, a fost căsătorită și, la rândul ei, a fost prima care a susținut că și căsătoria e o misiune, nu este doar o convenție seculară. Familia este un creuzet al sfințeniei, iar femeile pot contribui la extinderea Împărăției: crescându-și copiii în ascultare de Dumnezeu, vor crea mai mulți convertiți, mai mulți creștini. Iată că aceste două sfinte, surori ale unor mari teologi ai Bisericii, au stabilit că atât celibatul, cât și căsătoria sunt chemări creștine, în slujba Împărăției.
Pentru a înțelege ce însemna de fapt această dedicare a Macrinei de a rămâne necăsătorită, însă, trebuie să remarcăm că ea a fost mama spirituală a nenumărați noi convertiți, și chiar mama adoptivă a o mulțime de copii luați în așezământul ei și crescuți de ea.
Lider, învățător și filosof, Macrina a demonstrat – lucru inedit pentru vremea ei- că femeile pot avea propria chemare și cale. În comunitatea ei creștină, ea a construit o viață „îngerească”. Într-o viață marcată de încercări, greutăți, efort și pierderi, ea „a răbdat asemenea unui atlet de neînvins și a ținut piept cu fermitate asaltului nenorocirilor.” Testamentul ei filosofic este reluat de Sf Grigorie în dialogul Despre suflet și înviere (De anima et resurrectione)
Iar crezul ei se reflectă cel mai bine în rugăciunea ei spusă chiar înainte de a-și da ultima suflare, și consemnată de Grigorie de Nyssa în Viața Sfintei Macrina:
„Doamne, Tu m-ai izbăvit de teama de moarte. Tu ai făcut din sfârșitul acestei vieți începutul vieții adevărate. Tu odihnești în somn, pentru o vreme, trupurile noastre și din nou le vei trezi la glasul trâmbiței de pe urmă. Tu dai pământului lutul nostru pe care cu mâinile Tale l-ai plăsmuit, și aceasta va da înapoi ce i-a dat în păstrare, după ce vei schimba în nemurire și frumusețe ceea ce în noi este muritor și urât. Tu ne-ai mântuit de blestem și de păcat, făcându-Te și păcat și blestem pentru noi. Tu ai zdrobit capul balaurului care l-a înghițit pe om târându-l în prăpastia neascultării. Tu ne-ai deschis spre Înviere, biruind porțile iadului și lăsându-l neputincios pe diavolul care avea putere asupra morții. Tu ai dat pecetea Sfintei Cruci celor ce se tem de Tine, pentru nimicirea potrivnicului și înălțarea vieților noastre.
Dumnezeule veșnic, spre Care m-am îndreptat din sânul maicii mele, pe Tine Te-a iubit sufletul meu din toată puterea, Căruia din tinerețe mi-am dăruit și trupul și sufletul, trimite-mi înger de lumină care să mă călăuzească spre locul răcoros în care se găsește apa odihnei, la sânul sfinților părinți. Tu, Cel care ai frânt sabia de foc și pe omul răstignit împreună cu Tine l-ai redat Paradisului când s-a încredințat milostivirii Tale, adu-Ți aminte de mine în împărăția Ta.Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecata Ta m-am temut. Abisul cel înfricoșător să nu mă despartă de aleșii Tăi, nici vrăjmașul să nu mi se împotrivească pe cale, nici să nu-mi fie găsit păcat înaintea ochilor Tăi. Dacă am păcătuit cu ceva, înșelată de slăbiciunea firii, în cuvânt, în faptă sau cu gândul, Tu, Cel care ai puterea aici pe pământ să ierți păcatele, iartă-mi și mie ca să pot răsufla și să mă aflu înaintea Ta despovărată de trup, neavând pe fața sufletului meu nici pete, nici riduri, ci fără prihană și curat să fie primit sufletul meu în mâinile Tale, precum tămâia înaintea feței Tale.”
CARTEA E O VIAȚĂ 