Când mi-am început documentarea pentru seria Părinții Bisericii, au existat multe nume feminine care apăreau fie în istoria personală a acelor episcopi, martiri și sfinți, fie în istoria Bisericii în sine, având propria poveste independentă și viață trăită pentru Hristos. Așa că, în luna martie, m-am gandit să scriu niște rânduri despre câteva femei deosebite din istoria Bisericii, onorând faptul că pe lângă cercul celor trei Capadocieni era și o soră, o sfântă de la care chiar și ei aveau de învățat…; sau, undeva departe de locul în care fusese exilat, chiar și marele teolog Ioan Gură de Aur avusese o ucenică, diaconiță…; sau într-o odaie din Imperiu, o mamă se ruga fierbinte pentru fiul ei, Augustin.
Tertulian scria că sângele martirilor este sămânța Bisericii. Numărul creștinilor creștea exponențial, în ciuda numărului celor care erau omorâți. Putem și noi observa, de altfel, că zicala lui Tertulian este adevărată și astăzi, creștinismul răspândindu-se tocmai în zonele în care există încă persecuție. Se pare că Tertulian a fost și cel care a scris introducerea și finalul unuia dintre cele mai bine consemnate acte martirice din primele secole, bazat pe jurnalul din închisoare al sfintei Perpetua și al lui Saturus, care a fost și el întemnițat și ucis împreună cu ea și alți câțiva tineri creștini. Perpetua era o matroană romană bine educată, care aparţinea unei familii înstărite, din oraşul Thuburbo Minus – azi Tebourba – situat la peste 40 de km de Cartagina; era căsătorită și avea un copil. Felicia era o sclavă din casa Perpetuei. După ce împăratul Septimius Severus a dat un edict pentru interzicerea prozelitismului creştin, persecuția împotriva creștinilor a luat amploare în Cartagina. Martirajul Perpetuei, al Feliciei și al celorlalți creștini se petrece în anul 203. Martirii erau pe atunci catehumeni; în vremea aceea, Biserica avea deja o structură, o ierarhie și o perioadă de un an în care cei ce doreau să devină creștini erau educați cu privire la lucrurile elementare ale credinței. Cu un asemenea program de cateheză, și în mijlocul unor perioade intense de persecuție, a spune „da” creștinismului însemna un pas imens și cu implicații pe care cu greu le putem înțelege astăzi. După cateheză, în ziua Învierii, catehumenii erau botezați, urma mirungerea și prima Euharistie, și apoi erau primiți cu mare bucurie ca parte a Bisericii, la liturghia principală.
Din jurnalul din închisoare al Perpetuei putem simți confuzia ei, tulburarea ei, în special din cauza anxietății cu privire la bebelușul ei. Lucrurile s-au ameliorat puțin, datorită faptului că i-a fost permis să-și îngrijească și alăpteze copilul („atunci închisoarea mi-a devenit ca un palat”, scria ea), a faptului că a fost botezată și a primit câteva viziuni care i-au dat curaj. Într-una din viziuni s-a luptat cu diavolul, sub forma unui balaur căruia i-a zdrobit capul, similar profeției din Geneza; în altă viziune și-a văzut fratele, care murise din pricina unei boli, și care i se arăta acum vesel şi sănătos, lângă un bazin cu apă din care putea bea spre a se răcori.
Într-o lume în care identitatea conta imens și decidea care este îți este locul în societate, Perpetua, ca fiică a unui aristocrat, soție și mamă, a ales mai presus de toate identitatea de creștin. Din jurnalul ei, ne putem da seama la ce presiune teribilă era supusă, atât din partea familiei, cât și a societății, pentru a renunța la credință și a aduce o ofrandă Împăratului. Deși putea avea un viitor luminos alături de copilul ei și de familia sa înstărită și o poziție bună în societate, ea îi spune tatălui ei: „Tată, vezi vasul acesta de aici? Poate fi el numit altceva decât este? Atunci nici eu nu pot fi numită altceva decât sunt – sunt creștină.”
Pe lângă problematica identității, vedem în această relatare și o atitudine diferită față de martiriu decât cea pe care o avem noi în minte uneori. Așa cum vedem și în martiriul lui Policarp, sau alte acte martirice bine consemnate și păstrate, creștinii de atunci nu căutau cu tot dinadinsul suferința și martiriul. Moartea, slăbiciunea, suferința, nu sunt văzute ca ceva bun în sine – nici necesare, dacă pot fi cumva evitate. Însă martiriul era văzut drept o onoare, pentru că, chiar și în această situație, promisiunile lui Hristos față de ai Săi se împlineau.
Perpetua, sclava sa Felicia și ceilalți martiri nu se scufundă în autocompătimire, ci au o atitudine demnă și triumfătoare, pentru că au o încredere neclintită în Înviere, sunt plini de Duhul Sfânt și știu că moartea nu e ceva final. Icoana lor îmi place în mod deosebit pentru că le surprinde pe cele două îmbrățișându-se, încrezătoare, deși animalul se îndreaptă spre ele în arenă.
Numele martirelor Perpetua şi Felicia şi ale martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s-au păstrat chiar pe o inscripţie de pe o piatră funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Alfred Louis Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe mormintele lor.
În încheiere, iată un imn dedicat unor astfel de femei curajoase din istoria Bisericii, și potrivit, de altfel, tuturor protagonistelor acestei miniserii:
Bucurați-vă, Sfinte femei, căci aţi câștigat Cununa vieţii şi v-aţi făcut stâlpi în templul lui Dumnezeu, aflând şi mărturisind că nu există Dumnezeu în afara de El. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, căci căutând şi păzind calea îndreptărilor dumnezeiești, aţi dobândit înțelepciunea cea de sus. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, căci aţi arătat toată priceperea şi buna chibzuială în a uda sămânța Sfântului Botez care a răsărit în voi, a dat rod sfânt şi aţi secerat spicele vieţii veşnice, iar pentru asta bunul Dumnezeu v-a înzestrat cu Sfântul Său Har. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, căci după porunca Mântuitorului, aţi iubit aproapele ca pe voi înşivă şi v-aţi făcut vrednice de bunătatea şi mila Dumnezeului nostru. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, căci aţi găsit în dragostea de Dumnezeu, puterea şi tăria sufletească de a mărturisi credinţa, de a părăsi calea nedreptăţii şi a urma calea adevărului, scăpând astfel de focul asprei judecăţi. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, căci aţi dat dovadă de curăţie sufletească şi neprihănire îngerească, căci aţi împodobit sufletul cu nenumărate virtuţi creştineşti, strălucind ca soarele, fiind luminate de frumusețea Chipului lui Dumnezeu, şi aţi primit darul vindecării trupului şi sufletului, precum şi darul facerii de minuni. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, căci aţi nădăjduit în Dumnezeu izbăvitorul nostru şi aţi învins ispitele asupritorului vrăjmaş şi patimile trupului, dobândind astfel sfânta pace. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, apărătoare ale credinţei, căci lăudând pe Dumnezeu, v-aţi supus Lui, şi împlinind făgăduiala, v-aţi făcut vrednice de îndurarea Lui, fiind luminate de slava Lui cea veşnică. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, căci v-aţi înavuțit în fapte bune, aţi păzit poruncile, aţi iubit, ajutat şi îngrijit la nevoie pe aproapele, punând astfel buna temelie vieţii voastre în veacul viitor. Bucuraţi-vă, Sfinte femei, purtătoare de lumină printre noi, căci aţi fost nerăbdătoare să ajungeți la locașurile cele cereşti şi acum vă bucuraţi şi veseliţi de mântuire în Împărăţia lui Dumnezeu, în locul unde nu este suferinţă şi boală.
CARTEA E O VIAȚĂ 