Autor: Irina Enache

„Căci este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău* să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.’” (Matei 4:10)

Principala preocupare a lui Isus era să trăiască, constant, în prezența Tatălui și în ascultare de El. Abia apoi a devenit clară misiunea Sa în relația cu oamenii. Acesta este modelul pe care l-a prezentat și Apostolilor: „Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. (Ioan 15:8). Trebuie să ne reamintim continuu că prima poruncă, să Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru, este cu adevărat cea dintâi. Mă întreb dacă noi credem asta cu adevărat. Uneori ni se pare că trebuie să oferim cât mai mult din inima, sufletul și cugetul nostru semenilor noștri, încercând din răsputeri să nu uităm de Dumnezeu. Sau cel puțin simțim că atenția noastră trebuie să fie împărțită egal între Dumnezeu și aproape. Însă porunca lui Isus este mult mai radicală. El cere un devotament complet față de Dumnezeu și doar față de El. Dumnezeu ne dorește întreaga noastră inimă, întreaga noastră minte și întregul nostru suflet. Grija față de aproapele izvorăște din această dragoste necondiționată și fără rezerve față de Dumnezeu, nu ca o activitate care ne distrage sau este în competiție cu atenția noastră către Dumnezeu, ci ca expresie a iubirii noastre pentru Dumnezeu care Se revelează ca Dumnezeu al tuturor oamenilor. În Dumnezeu ne regăsim semenii și descoperim responsabilitatea noastră față de ei. Am putea spune chiar că doar în Dumnezeu, aproapele devine aproapele nostru, și doar în și prin Dumnezeu devine posibilă slujirea noastră față de El.

Meditații din cartea lui Henri Nouwen, „Show Me the Way: Daily Lenten Readings”.

După aceea, Isus a ieşit afară şi a văzut pe un vameş, numit Levi, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!” Vameşul a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El. (Luca 5:27-28)

Viețile noastre sunt create să devină ca viața lui Isus. Scopul misiunii lui Isus a fost să ne aducă în casa Tatălui. Isus nu a venit doar să ne elibereze din lanțurile păcatului și morții, ci și să ne conducă în intimitatea vieții Sale divine. Este dificil să ne imaginăm ce înseamnă aceasta cu adevărat. Tindem să punem accent pe distanța dintre Isus și noi înșine. Îl vedem pe Isus drept Fiul atotputernic și atotștiutor al lui Dumnezeu, de neatins pentru ființele umane păcătoase și frânte. Uităm însă că Isus a venit să ne ofere însăși viața Lui. El a venit să ne aducă în comuniunea plină de dragoste cu Tatăl. Abia atunci când recunoaștem scopul misiunii lui Isus, înțelegem însemnătatea trăirii vieții spirituale. Tot ce Îi aparține lui Isus ne este oferit nouă în dar.

„A fi în lume, dar nu din lume”. Aceste cuvinte rezumă foarte bine modul în care Isus vorbește despre viața spirituală. Este o viață în care suntem total transformați prin puterea Duhului, și totuși este o viață în care totul pare să rămână la fel, la prima vedere. A trăi o viață spirituală nu înseamnă că trebuie să renunțăm la familiile sau slujbele noastre, să ne retragem din activitățile sociale sau să ne pierdem interesul pentru literatură sau artă; nu presupune forme drastice de ascetism sau ore lungi de rugăciune – aceste schimbări pot veni ca urmare a trăirii vieții spirituale, și pentru unii oameni, acestea s-ar putea să fie necesare sau obligatorii. Însă câți oameni există pe pământ, în atâtea moduri poate fi trăită viața spirituală. Ceea ce este nou este faptul că ne-am mutat atenția de la lucrurile cele multe ale lumii, la împărăția lui Dumnezeu. Ceea ce este nou este faptul că am fost eliberați de constrângerile lumii și ne-am ațintit inimile asupra singurului lucru necesar. Ceea ce este nou este că nu mai experimentăm lucrurile, persoanele sau evenimentele ca un lung șir de lucruri pentru care ne îngrijorăm, ci începem să ne experimentăm drept o bogată varietate de moduri în care Dumnezeu Își face cunoscută prezența.

Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Ioan 12:26

Meditații din cartea lui Henri Nouwen, „Show Me the Way: Daily Lenten Readings”

Misterul prezenței lui Dumnezeu poate fi atins doar printr-o profundă conștientizare a absenței Sale. Acolo, în mijlocul tânjirii noastre după Dumnezeul absent, descoperim urmele lui și înțelegem că dorința noastră de a-L iubi pe El S-a născut tocmai în urma iubirii pe care El a revărsat-o asupra noastră. Așa cum dragostea mamei pentru copil se adâncește atunci când el este departe, așa cum copiii pot învăța să-și aprecieze părinții mai mult după ce au părăsit căminul lor, așa cum îndrăgostiții se redescoperă unul pe celălalt după lungi perioade de absență, tot așa și relația noastră cu Dumnezeu poate deveni mai profundă și mai matură după experiența purificatoare a absenței Lui. Ascultându-ne tânjirile, auzim că Dumnezeu este Cel ce le-a creat. Atingând centrul singurătății noastre, înțelegem că am fost atinși de mâini iubitoare. Privind cu atenție perpetua noastră dorință de a iubi, suntem din ce în ce mai conștienți că putem iubi doar pentru că am fost iubiți întâi.