„Căci este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău* să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.’” (Matei 4:10)
Principala preocupare a lui Isus era să trăiască, constant, în prezența Tatălui și în ascultare de El. Abia apoi a devenit clară misiunea Sa în relația cu oamenii. Acesta este modelul pe care l-a prezentat și Apostolilor: „Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. (Ioan 15:8). Trebuie să ne reamintim continuu că prima poruncă, să Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru, este cu adevărat cea dintâi. Mă întreb dacă noi credem asta cu adevărat. Uneori ni se pare că trebuie să oferim cât mai mult din inima, sufletul și cugetul nostru semenilor noștri, încercând din răsputeri să nu uităm de Dumnezeu. Sau cel puțin simțim că atenția noastră trebuie să fie împărțită egal între Dumnezeu și aproape. Însă porunca lui Isus este mult mai radicală. El cere un devotament complet față de Dumnezeu și doar față de El. Dumnezeu ne dorește întreaga noastră inimă, întreaga noastră minte și întregul nostru suflet. Grija față de aproapele izvorăște din această dragoste necondiționată și fără rezerve față de Dumnezeu, nu ca o activitate care ne distrage sau este în competiție cu atenția noastră către Dumnezeu, ci ca expresie a iubirii noastre pentru Dumnezeu care Se revelează ca Dumnezeu al tuturor oamenilor. În Dumnezeu ne regăsim semenii și descoperim responsabilitatea noastră față de ei. Am putea spune chiar că doar în Dumnezeu, aproapele devine aproapele nostru, și doar în și prin Dumnezeu devine posibilă slujirea noastră față de El.
Meditații din cartea lui Henri Nouwen, „Show Me the Way: Daily Lenten Readings”.
