Misterul prezenței lui Dumnezeu poate fi atins doar printr-o profundă conștientizare a absenței Sale. Acolo, în mijlocul tânjirii noastre după Dumnezeul absent, descoperim urmele lui și înțelegem că dorința noastră de a-L iubi pe El S-a născut tocmai în urma iubirii pe care El a revărsat-o asupra noastră. Așa cum dragostea mamei pentru copil se adâncește atunci când el este departe, așa cum copiii pot învăța să-și aprecieze părinții mai mult după ce au părăsit căminul lor, așa cum îndrăgostiții se redescoperă unul pe celălalt după lungi perioade de absență, tot așa și relația noastră cu Dumnezeu poate deveni mai profundă și mai matură după experiența purificatoare a absenței Lui. Ascultându-ne tânjirile, auzim că Dumnezeu este Cel ce le-a creat. Atingând centrul singurătății noastre, înțelegem că am fost atinși de mâini iubitoare. Privind cu atenție perpetua noastră dorință de a iubi, suntem din ce în ce mai conștienți că putem iubi doar pentru că am fost iubiți întâi.
În vremurile noastre violente, în care viața este distrusă cu atâta agresivitate și în care rănile deschise ale umanității sunt atât de vizibile, este dificil să privim experiența cu Dumnezeu ca pe o absență purificatoare și să ne ținem inimile deschise pentru a-I pregăti calea, cu răbdare și reverență. Suntem tentați să apucăm orice răspuns rapid, înainte de a ne pune problema măcar dacă întrebările noastre sunt corecte. Înclinația noastră de a ne pune nădejdea în orice lucru care promite vindecare rapidă este atât de mare, încât nu este de mirare că există deja un adevărat comerț cu așa-zise experiențe spirituale care apar peste tot. Oamenii se adună să vadă persoane care promit experiențe intense, emoții cathartice și senzații eliberatoare, extatice. În nevoia noastră disperată de împlinire și în căutarea noastră neliniștită după intimitate cu divinitatea, suntem prea predispuși să ne construim propriile experiențe spirituale. În cultura noastră nerăbdătoare a devenit extrem de dificil să vedem izbăvirea care vine odată cu așteptarea.
Și totuși. Dumnezeul care izbăvește nu este făcut de mâini omenești. El transcende distincțiile dintre „deja” și „nu încă”, absență și prezență, plecare și întoarcere. Doar într-o așteptare răbdătoare putem să ne desprindem de iluziile noastre și să ne rugăm așa cum se ruga psalmistul (Psalmul 63:1-8)
Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tînjeşte trupul după Tine, într’un pămînt sec, uscat şi fără apă. Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfînt, ca să-Ţi văd puterea şi slava. Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decît viaţa, de aceea buzele mele cîntă laudele Tale. Te voi binecuvînta dar toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mînile. Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, cînd mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu, şi cînd mă gîndesc la Tine în timpul priveghiurilor nopţii. Căci Tu eşti ajutorul meu, şi sînt plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijineşte.
Meditații pentru perioada Postului Paștelui, din cartea lui Henri Nouwen, „Show Me the Way: Daily Lenten Readings”
CARTEA E O VIAȚĂ 