Autor: Irina Enache

A trăi o viață spirituală necesită o schimbare a inimii, o convertire. O asemenea convertire poate fi marcată de o schimbare bruscă, sau poate avea loc de-a lungul unui proces de transformare lung și tăcut. Însă întotdeauna include o experiență a unificării: înțelegem că tot ce există și tot ce se întâmplă poate fi văzut și înțeles ca parte a misterului vieții lui Dumnezeu în noi. Conflictele și durerile, sarcinile și promisiunile, familiile și prietenii, activitățile și proiectele, speranțele și aspirațiile, toate acestea nu ne mai apar ca o copleșitoare varietate de lucruri pe care abia putem să le mai ținem laolaltă, ci mai degrabă ca afirmarea și revelarea noii vieți a Duhului în noi. Toate aceste lucruri care ne țin ocupați și preocupați, devin daruri, sau provocări care ne întăresc și adâncesc noua viață pe care am descoperit-o. Asta nu înseamnă că viața spirituală face lucrurile mai ușoare sau ne înlătură dificultățile sau durerile. Viețile ucenicilor lui Isus arată foarte clar că suferința nu este diminuată de convertire. Uneori devine chiar mai intensă. Însă ceea ce contează este să ascultăm atent de Duhul și să mergem unde suntem călăuziți, în supunere, indiferent că este un loc al bucuriei sau un loc al durerii.

Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta. (Marcu 12:30)

A trăi o viață spirituală înseamnă a trăi în prezența lui Dumnezeu. Fratele Laurențiu, un călugăr carmelit din secolul al XVII-lea, scria în cartea sa, Practicarea prezenței lui Dumnezeu: „Nu este necesar să fii mereu la biserică, pentru a fi cu Dumnezeu. Am putea face un oratoriu în inima noastră, unde să ne retragem din timp în timp, pentru a vorbi cu El, în supunere, smerenie și dragoste. Oricine este capabil să poarte asemenea conversații cu Dumnezeu, unii în măsură mai mare, alții în măsură mai mică. El știe ce putem face. Așadar, să începem. Să avem curaj.”

„Știu că, pentru a practica prezența lui Dumnezeu cu adevărat, inima trebuie să fie golită de alte lucruri, pentru că Dumnezeu va stăpâni doar asupra inimii; și nu o poate stăpâni dacă ea nu s-a golit de orice altceva, nici nu poate face ce dorește în ea, dacă inima nu s-a păstrat liberă pentru El.”

Viața spirituală este un dar. Este darul Duhului Sfânt, care ne ridică în Împărăția dragostei lui Dumnezeu. Însă a spune că a fi ridicați în Împărăția dragostei lui Dumnezeu este un dar divin nu înseamnă că trebuie să așteptăm pasiv până ce darul ne este oferit. Isus ne spune să ne îndreptăm inima spre Împărăție. A ne îndrepta inima către ceva implică atât o aspirație serioasă, cât și o puternică determinare. Viața spirituală necesită efort. Forțele care le trag înapoi în lumea noastră anxioasă sunt departe de a fi ușor de înfrânt.

Isus a spus „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!” Aici atingem problema disciplinei în viața spirituală. O viață spirituală fără disciplină este imposibilă. Disciplina este cealaltă fațetă a uceniciei. Practica disciplinei spirituale ne face mai sensibili la glasul șoptit al lui Dumnezeu – nu doar să-L auzim mai bine, ci să și dorim să Îi răspundem.