Un strop de viaţă #94


Extraordinarul este existenţa celor numiţi fericiţi, a ucenicilor; este lumina care străluceşte, cetatea aşezată pe munte; este calea lepădării de sine, a iubirii desăvârşite, a purităţii depline, a sincerităţii absolute şi a renunţării la violenţă. Înseamnă dragostea neîmpărţită faţă de duşman, dragostea faţă de cel care nu iubeşte pe nimeni şi pe care nimeni nu-l iubeşte; dragostea faţă de duşmanul religios, politic şi personal. În toate acestea este drumul care şi-a aflat împlinirea la crucea lui Isus Hristos. Lucrul deosebit al creştinului este crucea, care îl face să transceandă lumea şi care-i aduce astfel biruinţa asupra lumii.

Dietrich Bonhoeffer, Costul uceniciei

Un strop de viaţă #93


Scriem o poveste măruntă cu viaţa noastră, care face parte dintr-o poveste mai amplă, pe care nu o înţelegem decât fragmentar. Ambele, cea măruntă ca şi cea amplă, se desfăşoară ca orice poveste: cu un început şi un sfârşit, cu un scop, dar şi cu acţiuni care se opun, consecinţe care nu pot fi evitate, accidente şi întreruperi neaşteptate. La sfârşit, naraţiunea înglobează toate aceste detalii într-un fir narativ care conduce la o poveste reuşită. Istoria creştină se termină cu promisiunea că într-o zi răscumpărarea va fi completă, că Dumnezeu Se va „reabilita“ pe Sine Însuşi printr-o explozie de putere recreatoare, că o cunoaştere personală a lui Dumnezeu va fi la fel de intimă ca şi cunoaşterea fiinţelor de pe pământ. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.“

Philip Yancey, În căutarea Dumnezeului nevăzut

Un strop de viaţă #92


Asimilarea unei noi identităţi necesită un act de voinţă. Dezbracă vechiul eu şi îmbracă unul nou, ne sfătuieşte Pavel, ca şi cum ne-am „îmbrăca minţile“ în acelaşi fel în care ne alegem hainele zilnic.

Monasticii au o practică pe care o numesc statio care înseamnă să termini un lucru înainte să te apuci de altul. În loc să zoreşti de la o însărcinare la alta, opreşte-te şi gândeşte-te la timpul dintre activităţi. […] Făcând astfel, chiar şi gesturile mecanice le vei face în mod conştient, cu atenţie.

Philip Yancey, În căutarea Dumnezeului nevăzut

Un strop de viaţă #91


Biblia prezintă, dacă vreţi, o „trinitate de gemete“, un progres al intimităţii în relaţia lui Dumnezeu cu creaţiunea Sa. Vechiul Testament vorbeşte despre un Dumnezeu care se află undeva sus, un Tată care se îngrijeşte de neînsemnatele noastre nevoi. Evangheliile merg un pas mai departe, vorbind despre un Dumnezeu care se află alături de noi, care a devenit unul dintre noi, având urechi, corzi vocale şi celule nervoase. Epistolele prezintă un Dumnezeu care se află înăuntru, un Spirit invizibil care dă glas nevoilor neexprimate. Capitolul „suspinelor“, Romani 8, se încheie cu promisiunea unei zile în care nu vor mai exista cauze care să producă suspine.

Philip Yancey, În căutarea Dumnezeului nevăzut

Un strop de viaţă #90


Cu Isus, s-a întâmplat ceva nou: Dumnezeu a devenit una dintre creaţiuni, un eveniment nemaiîntâlnit, nemaiauzit, unic în cel mai adevărat sens al cuvântului. Dumnezeul care umple universul S-a restrâns pe Sine Însuşi ca să devină copilul unor oameni de rând care, ca toţi copiii care au trăit, a trebuit să înveţe să meargă, să vorbească şi să se îmbrace. La naştere, Fiul Lui Dumnezeu Şi-a asumat în mod conştient „un handicap”, preschimbând omniscienţa într-un creier care a trebuit să înveţe aramaica fonem cu fonem, omniprezenţa pe cele două picioare şi ocazional cu ajutorul unui măgăruş, omnipotenţa în două mâini destul de puternice să taie lemne, dar prea slabe pentru autoapărare.

Philip Yancey, În căutarea Dumnezeului nevăzut