Cuvântul ebraic pentru „a-ți aminti” – zakar – și „a nu uita” – lo shakah – sunt amândouă verbe la diateza activă. Așa cum acționăm rugându-ne, tot așa acționăm chemând adevărurile lui Dumnezeu în prezentul pe care îl trăim.
Această practică a rememorării și amintirii sunt regăsite atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Isus ne poruncește să ne amintim de El atunci când celebrăm Cina Domnului (1 Corinteni 11:24). Practica rememorării poate conduce inimile noastre spre mulțumire și speranță pentru viitorul nostru. Deși Dumnezeu nu ne uită și nu ne abandonează niciodată, uneori ne simțim uitați. Nu pentru că Dumnezeu este distant, ci pentru că, uneori, noi Îl simțim distant. Nu pentru că Dumnezeu este ocupat, ci pentru că încercările noastre ne fac să ne simțim că suntem singuri în confruntarea cu lumea.
Rememorarea este o unealtă a credinței, pe care o putem aplica în fiecare anotimp.
Atunci când viața este dureroasă, amintiți-vă că nu va rămâne așa. Amintiți-vă credincioșia lui Dumnezeu arătată în trecut, și aveți credință că o veți revedea în viitor.
Esther Fleece, No More Faking Fine
CARTEA E O VIAȚĂ 