În ultimii doi ani, cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții și a Drepturilor de Autor, sărbătorită pe 23 aprilie, am scris câte un articol despre cărțile citite în prima perioadă a anului, încercând să ne amintim și să ne raportăm la prioritățile noastre de lectură pe care le-am pomenit într-un episod din seria specială CARTEA E O VIAȚĂ – SĂ CITIM!
Pentru că anul acesta Ziua Cărții a picat între Vinerea Mare și Duminica Învierii, am decis să amânăm publicarea acestui articol până astăzi, în Prima Zi de Paște.
Am mai scris un astfel de articol și la finalul anului 2021, iar acum trecem în revistă cărțile pe care le-am citit cu prioritate în primele luni ale anului 2022.
Dacă săptămâna trecută am aflat despre Isaac Sirul, astăzi vom descoperi un alt scriitor și teolog prolific din aceeași tradiție, un clasic al literaturii siriene și proclamat Doctor al Bisericii de către papa Benedict al XV-lea. Este vorba despre Efrem Sirul (~306 – 373). Fiind hirotonit diacon, a compus imnuri și a scris comentarii biblice, care au stat multă vreme la baza școlii teologice siriene. Efrem este creditat ca fondatorul Școlii din Nisibe, care în secolele următoare a fost centrul învățăturilor Bisericii Asiriene a Răsăritului. După ce împăratul roman de la acea vreme a pierdut un conflict militar la granița orientală, acesta a cedat orașul Nisibe persanilor. Din cauza acestor tulburări, Efrem a plecat din oraș, împreună cu mulți alți creștini. S-a stabilit la Edessa (astăzi în Turcia), un oraș cu o mare comunitate creștină, și și-a continuat munca de dascăl la școala de acolo. Pe lângă opera sa exegetică, există patru sute de imnuri compuse de Efrem Sirul. În plus, Efrem a demonstrat că poezia nu este numai un mijloc adecvat pentru teologie, ci chiar superior în multe feluri discursului teologic – acesta scriind și omilii în versuri. Poemele sale au fost traduse încă din timpul vieții lui Efrem în limba greacă veche, în armeană, arabă sau latină.
Astăzi vom face cunoștință cu un sfânt care nu se află pe lista „oficială” a Părinților Bisericii, însă a avut o influență semnificativă, mai ales în cadrul unei ramuri a Bisericii pe care nu am explorat-o până acum în această serie: creștinismul sirian.
Isaac Sirul, cunoscut și drept Isaac din Ninive sau Isaac al Qatarului (c. 613 – c. 700) a fost cel de-al șaptelea episcop al Bisericii Asiriene a Răsăritului (separată de restul bisericii după Conciliul de la Efes din 431) și teolog creștin sirian cunoscut în special pentru scrierile sale referitoare la ascetismul creștin. S-a născut în regiunea Beth Qatraye din Arabia de Est, a intrat de tânăr într-o mănăstire și s-a dedicat unei vieți ascetice și studiului asiduu al textelor religioase din biblioteca mănăstirii. A devenit episcop de Ninive, însă a renunțat la această funcție după doar câteva luni, trăind în pustietate și continuându-și studiul și traiul ascetic. „Isaac Sirul a fost un ascet, un sihastru care s-a nevoit în munte, dar scrierile sale au un domeniu de aplicare universal. Ele nu sunt adresate doar pustiei, ci și orașului, nu doar monahilor, ci tuturor celor botezați. El vorbește despre teme relevante pentru fiecare creștin, cu o vivacitate pătrunzătoare: despre pocăință și smerenie, despre rugăciune și multele sale forme, despre însingurare și comuniune, despre tăcere, minune și extaz. Două lucruri marchează teologia sa duhovnicească mai presus de orice: simțirea lui Dumnezeu ca taină vie și evlavia sa fierbinte față de Mântuitorul Hristos.”, scrie episcopul și teologul Kallistos Ware despre acesta (În prefața cărții Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul).
CARTEA E O VIAȚĂ 