Părinții Bisericii: Isaac Sirul


Astăzi vom face cunoștință cu un sfânt care nu se află pe lista „oficială” a Părinților Bisericii, însă a avut o influență semnificativă, mai ales în cadrul unei ramuri a Bisericii pe care nu am explorat-o până acum în această serie: creștinismul sirian.


Isaac Sirul, cunoscut și drept Isaac din Ninive sau Isaac al Qatarului (c. 613 – c. 700) a fost cel de-al șaptelea episcop al Bisericii Asiriene a Răsăritului (separată de restul bisericii după Conciliul de la Efes din 431) și teolog creștin sirian cunoscut în special pentru scrierile sale referitoare la ascetismul creștin. S-a născut în regiunea Beth Qatraye din Arabia de Est, a intrat de tânăr într-o mănăstire și s-a dedicat unei vieți ascetice și studiului asiduu al textelor religioase din biblioteca mănăstirii. A devenit episcop de Ninive, însă a renunțat la această funcție după doar câteva luni, trăind în pustietate și continuându-și studiul și traiul ascetic.
„Isaac Sirul a fost un ascet, un sihastru care s-a nevoit în munte, dar scrierile sale au un domeniu de aplicare universal. Ele nu sunt adresate doar pustiei, ci și orașului, nu doar monahilor, ci tuturor celor botezați. El vorbește despre teme relevante pentru fiecare creștin, cu o vivacitate pătrunzătoare: despre pocăință și smerenie, despre rugăciune și multele sale forme, despre însingurare și comuniune, despre tăcere, minune și extaz. Două lucruri marchează teologia sa duhovnicească mai presus de orice: simțirea lui Dumnezeu ca taină vie și evlavia sa fierbinte față de Mântuitorul Hristos.”, scrie episcopul și teologul Kallistos Ware despre acesta (În prefața cărții Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul).

Iată câteva detalii importante despre istoria creștinismului sirian, această ramură a creștinismului atât de puțin cunoscută pentru noi, dar care ne-a dat teologi și părinți importanți precum Isaac Sirul sau Efrem Sirul. În Persia, comunitățile creștine au apărut chiar din primul secol. Creștinismul a fost îmbrățișat la început de evrei, apoi de perșii nativi, care aveau ca religie zoroastrismul. De altfel, în secolele al III-lea și al IV-lea, creștinii perși au suferit persecuții cumplite din partea clerului zoroastrian.
Timp de mai multe secole, Biserica Persiei a avut contacte puține cu Bisericile Imperiului Roman. De aceea, și-a dezvoltat propriile tradiții liturgice, și-a întemeiat propriile școli teologice și și-a format propriul limbaj teologic. Din același motiv, se observă absența completă a oricărei influențe a formelor de gândire greacă. Mai degrabă, creștinismul sirian a păstrat foarte mult din rădăcinile sale semitice și o relație strânsă între Biserică și Sinagogă.
Până acum, studiind despre Părinții Bisericii de origine greacă sau latină, am aflat despre cei doi poli ai teologiei primelor secole, școala antiohiană și cea alexandrină. La acestea, se adaugă o a treia. „Școala perșilor”, înființată în secolul al IV-lea, a fost un centru teologic foarte important și influent pentru întreaga tradiție creștină din răsăritul Persiei. Principala materie de studiu era Sfânta Scriptură: elevii îl ascultau pe învățătorul lor și așterneau în scris interpretările acestuia. Comentariile scripturistice ale Sfântului Efrem au fost modele de exegeză; mai apoi Teodor al Mopsuestiei a devenit principalul comentator biblic al tradiției siro-orientale, comentariile sale interpretând aproape toată Biblia, cu scopul de a clarifica textul și a evita interpretarea alegorică.

Isaac Sirul este considerat unul dintre cei mai originali autori, nu doar în tradiția siro-orientală, ci, de asemenea, și în literatura mistică a întregii creștinătăți. Originalitatea sa constă nu în opunerea concepției sale mistice celei tradiționale, ci, mai degrabă, datorită faptului că este un moștenitor al aceleiași tradiții și experiențe a înaintașilor săi, în exprimarea acestei experiențe într-un limbaj nou și în oferirea unor soluții noi la probleme vechi.
Isaac cunoștea Corpus-ul Areopagiticum (scrierile atribuite lui Dionisie Areopagitul) sau Apophtegmata patrum (Apoftegmele părinților pustiei), sau viața Sfântului Antonie scrisă de Atanasie al Alexandriei, și alte scrieri hagiografice, ascetice sau dogmatice. A încercat să-și sprijine ideile totdeauna urmând tradiția patristică. Nu i-a fost frică să vorbească deschis despre propria experiență a vieții ascetice, ci, pentru a o confirma, el a făcut referire la experiența altora, înaintașii și contemporanii săi.
Isaac a trăit în armonie cu Biserica sa, combinând libertatea deplină de gândire cu adeziunea la tradiția Bisericii. Iată că după atâtea secole, creștinii au văzut și încă văd în el un mare învățător a cărui experiență vorbește mereu noilor generații. Lumea Sfântului Isaac Sirul a depășit, însă, hotarele regionale, temporale și chiar confesionale. Este citit în Biserica Ortodoxă Bizantină și Siriacă, și chiar și în Biserica Romano-Catolică.

Să-l lăsăm acum pe Sfântul Isaac Sirul să ne vorbească despre temele prevalente din opera sa, care cuprinde omilii, cuvinte de învățătură, epistole și rugăciuni.

Iubirea lui Dumnezeu se dezvăluie prin lumea creată
În concepția lui Isaac, Dumnezeu e mai presus de întreaga iubire nemăsurată și nemărginită. Iubirea este cea care oferă o explicație – pe cât poate fi de posibilă o explicație – pentru facerea lumii și Întruparea lui Hristos. Iubirea este cea care ne mobilizează, așa cum nimic altceva n-o poate face, să îmbrățișăm cu compasiune și să transfigurăm suferința lumii. Convingerea că Dumnezeu este iubire domină gândirea lui Isaac: este izvorul concepțiilor sale teologice, îndrumărilor ascetice și intuițiilor mistice. Sistemul său teologic nu poate fi înțeles în afara acestui concept fundamental. Iubirea dumnezeiască depășește înțelegerea omenească și nu poate fi descrisă în cuvinte. În același timp, această iubire este reflectată în acțiunile lui Dumnezeu față de lumea creată și neamul omenesc:

O, adâncul bogăției lui Dumnezeu! O, ce minte și ce înțelepciune înaltă! O, bunătate milostivă și îmbelșugată a Creatorului! Cu ce scop și cu ce iubire a creat această lume și a adus-o la existență! Spre ce taină privește venirea la existență a acestei creații! Prin iubire El a adus la existență lumea, prin iubire o conduce în existența ei în timp, prin iubire o va aduce spre acea prefacere minunată, și tot prin iubire lumea va fi înghițită în marea taină a Celui care a săvârșit toate acestea; în iubire se va cuprinde, în cele din urmă, întreaga desfășurare a guvernării creației.

(…) S-a coborât până acolo încât să vrea să fie chemat „Părinte” al unei firi păcătoase, al pulberii pământului, al unor oameni vrednici de dispreț, care sunt doar carne și sânge. Toate acestea ar fi putut fi săvârșite oare fără o imensă iubire?

Pătimirea, moartea, Învierea și înălțarea lui Hristos au făcut posibil ca firea omenească să poată urca la Dumnezeu. Așadar, aceasta este esența mesajului creștin: mântuirea omului de Hristos, prin unitatea firii omenești cu Dumnezeirea. Îndumnezeirea este înțeleasă ca fiind dinamică, un urcuș al omului (similar Scării dumnezeiescului urcuș, a Sfântului Ioan Scărarul), împreună cu întreaga lume creată, la slava dumnezeiască, la sfințenie și la lumină.

Iată o rugăciune către Mântuitorul Hristos:

Hristoase, Care te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, umbrește-mă cu puterea pe care ai făcut-o să se coboare peste sfinți și prin care au biruit această lume a luptei. Fie, Doamne, ca Dumnezeirea Ta să-și afle plăcerea în mine și du-mă dincolo de lumea aceasta, ca să fiu împreună cu Tine. Hristoase, spre Care heruvimii cu ochi mulți nu pot privi din pricina slavei feței Tale, Care din iubire ai primit pe fața Ta scuipări, depărtează rușinea de pe fața mea și dă-mi să stau la vremea rugăciunii cu fața descoperită înaintea Ta.

Lepădarea de lume este un proces gradual care începe cu dorința de a dobândi contemplarea lui Dumnezeu. Lepădarea include asceza atât a trupului, cât și a minții. Activitatea exterioară, chiar și cea de milostenie sau chiar apostolică, nu este un înlocuitor pentru profunzimea lăuntrică. Însă prin curățirea lăuntrică, vom fi de folos și celorlalți, pentru că vom ajunge la o iubire față de ceilalți care nu este posibilă prin firea noastră netransformată:

Să biruiască în tine pururi cumpăna milosteniei, până ce vei simți în tine mila lui Dumnezeu față de lume. În aceasta ne facem oglindă, că vedem în noi asemănarea și întipărirea adevărată a Celui ce e și prin fire și prin ființă Dumnezeu. Prin aceasta și prin cele ca aceasta suntem luminați ca să ne mișcăm după DUmnezeu, printr-o hotărâre limpede. Căci inima aspră și nemilostivă nu se curăță niciodată. Dar omul milostiv este doctor chiar al sufletului său, pentru că alungă întunericul patimilor din lăuntrul său.

Viața creștină are ca scop unirea cu Dumnezeu, dar este marcată și de încercări:

Cu cât pășești mai sigur pe calea ce duce spre cetatea Împărăției și te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atât ai să ai mai mult ca semn tăria încercărilor ce te întâmpină. Și cu cât te apropii și înaintezi, cu atât se înmulțesc încercările împotriva ta. Când simți deci în sufletul tău încercări mai felurite și mai tari, să știi că în acele timpuri sufletul tău a primit cu adevărat în ascuns o altă treaptă mai înaltă și i s-a adăugat la starea în care se află un har nou.

Înfierea de către Dumnezeu și improprierea Lui au loc conform lui Isaac Sirul, nu atât de mult prin felurite nevoințe ascetice, cât prin dobândirea smereniei. „Faptele fără smerenie sunt nefolositoare. Ba ne pregătesc și multe rele. (…) Precum trebuie să fie sarea în orice mâncare, așa și smerenia în orice virtute. Și ea poate zdrobi puterea multor păcate. Că de o vom dobândi pe aceasta, ea ne va face fii ai lui Dumnezeu. Iar fără ea, toate faptele noastre sunt deșarte, ca și toate virtuțile și lucrările.
Smerenia ajută la restaurarea împărăției iubirii printre oameni.
Isaac face distincția dintre cei care par umili și cumpătați din fire, și smerenia suprafirească. El susține că smerenia înnăscută nu poate înlocui acea smerenie care se naște într-un creștin prin pocăința adâncă și gândul la măreția lui Dumnezeu și smerenia lui Hristos.

De la smerenie, ajungem la pocăință. Pocăința este starea duhovnicească neîncetată a nevoitorului; ar trebui să fie mereu prezentă în inimă: „Avem nevoie, în tot ceasul și în cele douăzeci și patru de ceasuri ale nopții și ale zilei, de pocăință.” Pocăința ar trebui să nu fie mărginită la o anumită perioadă din viața omului, nici să se socotească a fi lucrarea specifică numai unei anumite categorii de oameni. „Căci dacă toți suntem păcătoși, și nimeni nu e deasupra ispitelor, nici o virtute nu e mai presus de pocăință.”

Rugăciunea este, fără îndoială, tema cea mai pe larg discutată de Sfântul Isaac. Dacă citim scrierile sale, ne putem face o imagine clară despre cum el și alți membri ai Bisericii Răsăritului se rugau pe atunci, și despre teoria și practica rugăciunii în întreaga tradiție creștină răsăriteană. Această claritate este motivul pentru care scrierile lui Isaac au reprezentat o școală de rugăciune pentru contemporanii săi și au rămas încă o astfel de școală pentru mulți creștini din diferite părți ale lumii, acolo unde sunt citite cuvintele Sfântului Isaac, iar sfaturile sale sunt puse în practică.
Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu, este colindarea minții printre cele dumnezeiești. Pentru Isaac Sirul, convorbirea minții cu Dumnezeu este cea mai înaltă și cea mai importantă activitate a unui creștin și nu poate fi comparată cu nicio altă îndeletnicire. El oferă mai multe definiții rugăciunii:
„mijlocul prin care omul găsește ajutor și izvor de mântuire și vistierie de încredere și liman izbăvitor de vijelie și lumină celor din întuneric și sprijin celor slabi și acoperământ în vremea încercărilor și ajutor în ascuțișul bolilor și pavăză izbăvitoare în război și săgeată ascuțită împotriva vrăjmașilor și, simplu grăind, că toată mulțimea acestor bunătăți își află intrarea în el prin rugăciune.”

„o liniștire și o golire a cugetării de toate cele de aici și o inimă ce-și întoarce cu desăvârșire privirea spre nădejdea plină de dor a celor viitoare.”

Cerințele principale pentru rugăciune, conform lui Isaac, sunt următoarele: atenția și absența împrăștierii, smerenia, un sentiment adânc de străpungere însoșit de lacrimi, răbdare și căldură, cuvinte de rugăciune rostite din adâncurile inimii, credința adevărată și încrederea în Dumnezeu.

„de ceri lui Dumnezeu un lucru și trebuie să aștepți mult, pentru că nu te ascultă degrabă, să nu te întristezi. Căci nu ești tu mai înțelept decât Dumnezeu. Aceasta ți se întâmplă fie pentru că ești nevrednic de ceea ce ceri, fie pentru că nu sunt căile tale pe măsura cererilor tale, ci dimpotrivă, fie pentru că n-ai ajuns la măsura de a primi darul pe care-l ceri.”

Chiar și cuvintele minunate din cântările rânduite de Sfânta Biserică cu toate cuvintele înalte așezate de Duhul în cântece și cântări, toate acestea pot oferi omului un loc desăvârșit pentru o rugăciune pe deplin săvârșită: când sunt meditate, ele dau naștere în noi unor rugăciuni curate și înțelegeri înalte, apropiindu-ne de limpezimea inteligenței și de uimirea înaintea lui Dumnezeu. Mai sunt însă și alte lucruri pe care te va învăța Domnul Însuși și cu care te va lumina la timpul potrivit, atunci când alegi versete potrivite și le aduci Domnului cu implorare, repetându-le îndelung și blând.

Isaac prețuia foarte mult rugăciunea făcută cu propriile cuvinte și recomanda ca un creștin să nu se limiteze la recitarea rugăciunilor din canon, ci să-și găsească propriile cuvinte pentru convorbirea cu Dumnezeu.

Ajungem astfel și la citirea Bibliei. Pentru Isaac, ca de altfel pentru întreaga tradiție monahală din vechime, citirea Scripturii nu este atât de mult un studiu al textului biblic cu scop cognitiv, cât conversația, întâlnirea, revelația: textul Bibliei este un mijloc prin care putem experimenta direct convorbirea cu Dumnezeu, o întâlnire mistică ce revarsă înțelegeri tainice din adâncurile realității dumnezeiești.
Isaac recomandă alternarea lecturii cu rugăciunea, pentru ca, în timpul rugăciunii, ideile extrase din Scriptură să umple mintea. „Sufletul e ajutat de citire când stă la rugăciune. Și iarăși, rugăciunea aduce lumină în citire. ”

Iată sugestiile lui Isaac cu privire la cum trebuie citită Scriptura:

  • prima sa recomandare este ca orice citire să fie făcută în tăcere și liniște: „Stăruie citind în liniște, ca mintea ta să fie călăuzită pururi spre cele minunate ale lui Dumnezeu… dar citirea ta să o faci liniștit din partea tuturor.”
  • cea de-a doua recomandare se referă la adunarea minții și lipsa gândurilor din afară: „În vremea citirii să fii liber de multa grijă pentru trup și de tulburarea din partea lucrurilor, ca să te împărtășești în sufletul tău de cea mai dulce gustare a celor dumnezeiești”
  • cea de-a treia recomandare este că, înainte de citire, creștinul trebuie să se roage: „Să nu te apropii de cuvintele tainelor din dumnezeiasca Scriptură fără ajutorul lui Dumnezeu, primit prin rugăciune și cerere, ci spune: „Doamne, dă-mi să primesc simțirea puterii celei din ele”. Socotește că cheia înțelesurilor adevărate din dumnezeieștile Scripturi e rugăciunea.”

Scrierile lui Isaac Sirul sunt pline de învățături demne de luat în considerare. Deși ascet și singuratic, el a putut să îmbrățișeze întreaga lume în rugăciune. Fiecare creștin care-l citește astăzi pe Isaac poate găsi câte ceva care i se potrivește, în ciuda contrastului izbitor dintre viața lui Isaac și cea modernă. Isaac Sirul ne amintește de importanța rugăciunii, mergând mai departe până la contemplație și unire cu Dumnezeu, de studiul Scripturii, împletit cu cultivarea smereniei, a pocăinței și a virtuților. Mai presus de toate, Isaac ne reamintește de iubirea lui Dumnezeu, Cel care ne-a creat și care nu ne mai numește robi, ci fii și fiice, o „seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt”

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: