Într-o perioadă în care din ce în ce mai multe aspecte legate de om și locul său în societate, care altă dată aveau niște definiții lipsite de echivoc, sunt din ce în ce mai relativizate, iar vechile norme sunt considerate arhaice, avem nevoie mai mult decât oricând, mai ales în calitate de creștini, să ne întoarcem la esența doctrinei noastre. La ceea ce ar trebui să ne unească.
Primii creștini, supuși unor persecuții aprige, alungați dintr-un loc în altul, ducând adesea lipsa unei învățături amănunțite și corecte în credință, își doreau o „regulă” care să adune la un loc tot ce trebuiau să creadă, convingerile care să le asigure binele veșnic. Din această nevoie esențială au luat ființă crezurile. Dintre toate, cel cunoscut sub denumirea de Crezul Apostolic, este cel mai răspândit și cel mai îndrăgit, fiind rostit cu reverență, de-a lungul secolelor, de cel mai mare număr de credincioși.
Doresc să vă aduc în atenție volumul intitulat Crezul apostolic de A.W. Tozer, compilat de Kevin Mungons. Acesta a pus laolaltă cele mai bune scrieri ale lui Tozer despre crezuri și idei referitoare la crezuri, selectate din predici, din articole și din cărțile sale.
A.W. Tozer a iubit crezurile creștine și a scris frecvent despre ele, dar a predicat într-o epocă în care declarațiile de credință erau privire cu o suspiciune crescândă – nu cu mult diferită de epoca noastră, aș zice eu. Tozer credea că crezurile i-ar atrage pe evanghelici către un consens doctrinar, o înțelegere mai bună a ceea ce era cu adevărat credința ortodoxă – dreapta credință. Sau, exprimat în termeni negativi, crezurile evitau detalii neesențiale.
Cred că avem și noi nevoie de o întoarcere la acele detalii esențiale, pentru a nu ne pierde în discuții inutile despre cele neesențiale, iar Tozer ne surprinde din nou cu actualitatea mesajului său, deși majoritatea fragmentelor adunate în volumul Crezul apostolic datează de prin anii 1960-70.
Înainte de a vă prezenta câteva idei-cheie din acest volum, precum și motivul pentru care crezurile sunt importante, crede că este potrivit să încep, așa cum începe și cartea, cu enunțarea Crezului Apostolic, care, în forma sa cea mai veche, datează din jurul anului 340.
Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernic,
Făcătorul cerului și al pământului.
Și în Isus Cristos, Fiul Său unic, Domnul nostru,
Care a fost zămislit de Duhul Sfânt,
S-a născut din fecioara Maria, a pătimit sub Pilat din Pont,
A fost răstignit, a murit și a fost îngropat,
S-a coborât în iad;
A treia zi a înviat din morți,
S-a înălțat la ceruri
Și șade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul,
De unde are să vină să judece viii și morții.
Cred în Duhul Sfânt,
Sfânta Biserică universală, împărtășirea sfinților,
Iertarea păcatelor, învierea morților
Și viața veșnică. Amin!
Cartea Crezul apostolic de A.W. Tozer cuprinde câte un capitol dedicat fiecărui subiect din crez, dar și câteva capitole despre aplicarea crezurilor în viața de zi cu zi. Însă ea începe cu un prolog în care autorul discută despre importanța crezurilor.
Adevărul este că crezul este exprimat prin fiecare gând, cuvânt și acțiune din viața creștină, scrie Tozer. Este cu totul imposibil să vii la Cristos fără să știi măcar ceva despre El; și ceea ce știm despre El este ceea ce credem despre El; și ceea ce credem despre El reprezintă crezul nostru creștin.
Dragostea (pentru Cristos) trebuie să fie inteligentă și informată, dacă e să aibă vreun sens permanent. Predica eficientă trebuie să aibă conținut intelectual, și oriunde există intelect, există și un crez. Nu se poate altfel. Trebuie să ne închinăm în adevăr, precum și în duh, și adevărul poate fi enunțat, iar când este enunțat devine crez, arată Tozer. A crede în Cristos în mod mântuitor înseamnă să crezi lucrurile corecte despre Cristos. Acest lucru este indiscutabil.
În primul capitol al cărții, despre Dumnezeu Tatăl, Tozer remarcă faptul că în mediul evanghelic am suferit o importantă pierdere: conceptul nostru înalt despre Dumnezeu. Creștinismul se înalță ca un vultur și zboară deasupra vârfurilor tuturor munților din toate religiile lumii, în principal datorită conceptului nostru înalt despre Dumnezeu, oferit nouă prin revelație divină și prin venirea Fiului lui Dumnezeu care a luat trup omenesc și a locuit printre noi. Creștinismul și-a pierdut demnitatea. Și nu o vom recupera atât timp cât nu Îl cunoaștem pe Dumnezeul cel Sfânt și demn de a fi onorat, care călărește pe aripile vântului și face din nori carurile Sale, scrie Tozer. Trebuie să-L vedem din nou pe Dumnezeu; trebuie să-L simțim din nou pe Dumnezeu; trebuie să-L cunoaștem din nou pe Dumnezeu; trebuie să-L auzim din nou pe Dumnezeu. Nimic mai puțin nu ne va salva.
În capitolul dedicat lui Isus Cristos, Tozer recunoaște că Există mult mai multe lucruri în cer și pe pământ, decât sunt cunoscute în teologia noastră, astfel că, în cel mai profund sens, totul este o taină.
De aceea, trebuie să fim prudenți, la fel cum au fost și Părinții Bisericii, atunci când vorbim despre Întrupare. Prin Crezul Atanasian (un crez din secolul VI prin care s-a încercat să se explice doctrina Trinității și cea legată de Hristos) aceștia nu ne-ar fi permis să credem că, prin întrupare, Dumnezeu a devenit trup printr-o coborâre a divinității în trup omenesc, ci mai degrabă prin preluarea umanității în Dumnezeu.
Când Isus a umblat pe pământ, El a fost un om care acționa ca Dumnezeu, dar la fel de minunat este și faptul că El a fost, de asemenea, Dumnezeu acționând ca El Însuși într-un om, subliniază Tozer.
Dacă despre celelalte două persoane al Sfintei Treimi, Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul se vorbește mai mult și în termeni mai ușor de înțeles, Persoana Duhului Sfânt este, după cum remarcă Tozer, cea mai neglijată, uneori într-atât de mult încât practic îi negăm locul în Treime. Această negare nu a fost făcută prin declarații doctrinale deschise, deoarece ne-am ținut suficient de aproape de poziția biblică în ceea ce privește declarațiile noastre de credință. Credința noastră formală este sănătoasă; problema este în credința noastră aplicată.
Când Duhul Sfânt nu mai este un detaliu secundar și devine din nou fundamental, puterea Duhului va fi afirmată din nou printre oamenii numiți creștini, susține Tozer.
Cum ar trebui să ne gândim la Duhul Sfânt? Biblia și teologia creștină concordă în învățătura conform căreia El este o Persoană, înzestrată cu fiecare calitate a personalității, cum ar fi emoțiile, inteligența și voința. De asemenea, Biblia declară că El este Dumnezeu. Toate calitățile care Îi aparțin Dumnezeului Atotputernic Îi sunt atribuite liber Lui. Tot ce este Dumnezeu, este și Duhul Sfânt.
Două lucruri demne de remarcat din capitolul 4 al cărții, referitoare la răstignirea Domnului Isus au de-a face cu semnificația acesteia, dar și cu o explicație despre coborârea Sa în iad, menționată în crez.
Suferința lui Isus a fost corectivă. El a fost dispus să sufere pentru a ne corecta și desăvârși, astfel încât suferința Lui să nu înceapă și să se încheie în suferință, ci să înceapă în suferință și să se încheie în vindecare, scrie Tozer. A început în suferința Lui și s-a încheiat în vindecarea noastră. A început în rănile Lui și s-a încheiat în purificarea noastră. A început în rănile Lui și s-a încheiat în curățirea noastră.
Când Domnul Isus a fost răstignit, odată ce duhul Lui a fost eliberat din trupul răstignit, acesta nu a plutit deasupra mormântului. Fiul cel Veșnic – în Duhul Său – avea o lucrare de făcut. Când a „coborât în iad”, El nu a coborât în focurile iadului pentru pedeapsă, ci a coborât în locul celor morți. Acolo El a predicat Cuvântul celor care muriseră, ale căror duhuri erau ținute acolo.
Avem nevoie să înțelegem pasajele obscure din Scriptură, chiar dacă nu ne binecuvântează pe moment. Avem nevoie de un scut de adevăr pe care să-l ridicăm împotriva săgeților înflăcărate ale erorii. Cu capetele plecate și mințile pline de reverență, primim și lucrurile grele și obscure, precum și lucrurile ușoare ale Scripturii, scrie Tozer.
Capitolul 5 se concentrează asupra Învierii și înălțării Mântuitorului, două doctrine esențiale ale credinței creștine.
Semnificația reală a zilei (de Paște) are la bază un eveniment, un incident istoric real, care a avut loc într-o zi anume, într-un loc care poate fi identificat geografic, pe orice hartă bună a lumii. Aceasta este învierea. Omului cu numele Isus este viu după ce a fost dat la moarte public prin răstignire. Și este de o importanță practică enormă să știm că Isus Cristos, care a înviat, trăiește încă.
Trebuie să includem, în crezul nostru complet, și ieslea, și crucea, și tronul, arată Tozer. Tot ce este simbolizat de aceste trei obiecte trebuie să fie prezent în privirea credinței, toate sunt necesare pentru o înțelegere adecvată a Evangheliei creștine.
Ceea ce este glorios în credința creștină este faptul că Isus Cristos, Cel care a murit pentru păcatele noastre, a înviat pentru îndreptățirea noastră. Ar trebui să ne amintim cu bucurie de nașterea Lui și să medităm cu recunoștință la moartea Lui, dar cununa tuturor speranțelor noastre este cu El, la dreapta Tatălui.
În ceea ce privește revenirea Domnului, Tozer atrage atenția asupra faptului că Biblia nu aprobă această curiozitate modernă care se joacă cu Scripturile și care caută doar să impresioneze un public credul și ușor de păcălit cu „uimitoarea” cunoaștere profetică deținută de fratele care predică sau dă învățătură credincioșilor! – în fiecare generație există astfel de „frați”, după cum știm!
Scripturile ne spun că atunci când Se va arăta din nou, Domnul Isus Se va arăta în același fel. Va fi din nou un om, deși un om glorificat. Va fi un om care poate fi identificat, același Isus care S-a înălțat. Frații mei, cred că aceasta este esența învățăturii Bibliei despre a doua venire – ne putem aștepta la o apariție! exclamă Tozer.
În capitolul 7 al cărții, dedicat Părtășiei Bisericii, Tozer clarifică la ce se referă cuvântul „părtășie”. Dacă este înțeles corect, are același sens cu termenul „comuniune” și este actul și starea de a împărți o binecuvântare comună cu mai multe persoane, scrie acesta.
Un aspect important legat de comuniunea credincioșilor este că Moartea nu îl smulge pe un credincios din locul său în trupul lui Cristos. Frații noștri creștini, care au plecat din prezența noastră, își păstrează în continuare locul în comuniunea universală, chiar dacă nu mai putem comunica.
Ar trebui să ne rugăm pentru o lărgire a sufletului pentru a-i primi în inimile noastre pe toți copiii lui Dumnezeu, indiferent de rasă, culoare sau afiliere la biserică, ne îndeamnă Tozer. Apoi ar trebui să exersăm să ne vedem ca membri ai familiei binecuvântate a lui Dumnezeu și să ne străduim în rugăciune să-i iubim și să-i apreciem pe toți cei născuți din Tatăl.
Sugerez, de asemenea, să încercăm să cunoaștem, pe cât posibil, să ne familiarizăm cu sufletele bune și sfințite care au trăit înaintea vremurilor noastre și acum fac parte din adunarea celor răscumpărați din ceruri. Cât de trist ar fi să ne limităm simpatiile doar la cei din zilele noastre, când Dumnezeu, în providența Sa, ne-a oferit posibilitatea să ne bucurăm de comorile bogate ale minților și inimilor atât de multor sfinți hăruiți din alte vremuri. Să ne restrângem lecturile doar la operele câtorva autori preferați de azi sau de săptămâna trecută înseamnă să ne îngustăm orizontul și să ne restrângem sufletele în mod periculos.
Nu am nicio îndoială că lectura, însoțită de rugăciune, a unora dintre marile cărți spirituale clasice din toate timpurile ar distruge în noi, pentru totdeauna, acea constricție a sufletului care pare a fi caracteristică evanghelismului modern. Pentru mulți dintre noi, fântânile trecutului așteaptă să fie redeschise.
Pe blogul nostru găsiți cu siguranță multe recomandări în acest sens și voi lăsa câteva puncte de pornire în finalul articolului.
În partea a doua a cărții Crezul apostolic, intitulată Crezul trăit, autorul observă că Adevărul rămâne mereu același, dar modelele, accentele și interpretările variază. Este îmbucurător faptul că Cristos Se poate adapta oricăror rase, epoci sau popoare. El va da viață și lumină oricărei persoane, de oriunde din lume, indiferent de accentul doctrinar sau obiceiurile religioase predominante, cu condiția ca acea persoană să-L primească așa cum este și să se încreadă în El fără rezerve.
Concluzia este că nu ar trebui să presupunem că deținem tot adevărul și că nu greșim în nicio privință. Mai degrabă, ar trebui să ne aplecăm în adorare înaintea picioarelor străpunse ale Aceluia care este Adevărul și să-L onorăm printr-o ascultare umilă față de cuvintele Sale.
Cred că volumul Crezul apostolic de A.W. Tozer este o sinteză bună care ne poate ajuta în acest sens și vă recomand să-l parcurgeți în întregime.
Ascultați episodul integral aici:
Mulțumim, Editura Stephanus, pentru colaborare!
Mai multe despre A.W. Tozer aici:
Aniversări literare #6 – A.W. Tozer
Alte cărți de A.W. Tozer:
„Și El a locuit printre noi – învățături din Evanghelia după Ioan” de A.W. Tozer
„Recuperarea creștinismului – o chemare la o credință autentică” de A.W. Tozer
„Pregătire pentru revenirea lui Isus” de A. W. Tozer
„Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă?” de A.W. Tozer
„Isus, Căpetenia credinţei noastre” de A.W. Tozer
„Pericolele unei credinţe superficiale – trezirea din letargia spirituală“ de A.W. Tozer
„Cunoaşterea Celui Preasfânt“ de A.W. Tozer
„Rutină, putreziciune sau trezire“ de A.W. Tozer
Alte resurse:
„Istoria gândirii creștine” de Jonathan Hill
De ce să citim literatură creștină din diverse confesiuni
CARTEA E O VIAȚĂ 