„Istoria gândirii creștine” de Jonathan Hill

Istoria gândirii creștine, elaborată de Jonathan Hill, este o carte ce cuprinde istoria fascinantă a marilor gânditori creștini și contribuția lor la modelarea lumii așa cum o știm.

Această carte se dorește a fi o introducere în istoria gândirii creștine pentru cei complet neinițiați, declară autorul. Am presupus că cititorii nu cunosc nici personalitățile în cauză, nici subiectele abordate de ele și mi-am propus să evit orice fel de jargon etnic neplăcut care caracterizează acest domeniu, ca pe oricare altul.

Cartea este formată din șase secțiuni, fiecare având ca obiect una dintre marile epoci ale creștinismului, mai spune Jonathan Hill în introducerea cărții.

Așadar, prima parte este dedicată Părinților Bisericii. La sfârșitul secolului I d.H. marea parte a Noului Testament era deja scrisă, iar doctrinele de bază ale creștinilor erau mai mult sau mai puțin definitivate: ei credeau în Dumnezeu, Îl urmau pe Isus și nădăjduiau într-un fel de înviere.

Jonathan Hill descrie felul în care filosofia grecească a influențat foarte mult gândirea primilor teologi creștini, fapt ce se reflectă în concepțiile lor.

Abia în secolul al II-lea s-au arătat dornici teologii creștini să discute cu păgânii în termenii lor, ceea ce a făcut ca pentru prima dată creștinismul să fie considerat o școală filosofică rivală. Conducătorul lor și primul teolog adevărat care a apărut după scrierea Noului Testament a fost Iustin Martirul.

Irineu al Lyonului, un alt teolog al perioadei patristice a scris o lucrare intitulată Despre identificarea și nimicirea așa-numitului gnosis (Împotriva ereziilor, cum mai este cunoscută). Acesta subliniază unicitatea lui Dumnezeu – există un Dumnezeu și doar unul singur.

Tertulian este cel care a contribuit semnificativ la elaborarea doctrinei despre Trinitate. Toți sunt Una, prin unitatea substanței. Dar sunt trei nu prin statut, ci prin grad; nu prin substanță, ci prin formă; nu prin putere, ci prin înfățișare; având totuși aceeași substanță, statut și putere, de vreme ce este un singur Dumnezeu, din care aceste grade și forme și înfățișări sunt cunoscute sub numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, scrie Tertulian în lucrarea Împotriva lui Praxeas.

Un moment de cotitură în istoria gândirii creștine l-a constituit lupta cu erezia arianismului, concepție care susținea că Isus Cristos, Fiul nu era de origine divină. În urma acestor lupte, la Conciliul de la Niceea din 325 a fost elaborată o mărturisire de credință ce a devenit baza ortodoxiei creștine pentru toate timpurile.

Jonathan Hill dedică un spațiu generos în cartea sa lui Augustin, care, spune el, este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari teologi ai tuturor timpurilor. Influența sa asupra gândirii apusene – religioasă și nu numai – este completă.

Un alt moment important din istoria Bisericii l-a constituit Conciliul de la Calcedon din 451, care și-a propus să definească cu exactitate ce ar trebui să conțină doctrina ortodoxă privitoare la persoana lui Cristos. Concluzia a fost că Acesta are două naturi – clare, neschimbătoare, neîmpărțite, neseparate – deosebirea dintre cele două naturi nefiind deloc compromisă de faptul că sunt unite, dar calitățile fiecăreia fiind păstrate și unite pentru a forma o singură persoană.

În anul 1054 a avut loc Marea Schismă, atunci când Papa a excomunicat întreaga Biserică Răsăriteană.

Evul mediu a fost era creștinătății, o eră care a atins apogeul în secolul al 13-lea. Mari catedrale și mănăstiri se ridicau în întreaga Europă, apărând în același timp un nou tip de teologi. La fel cum marile minți de odinioară ale Europei s-au dedicat filosofiei și științei, acum se ocupau cu multă grijă de sistematizarea creștinismului. Credință și religie, rațiune, știință și filosofie, toate erau contopite în aceeași programă de studiu.

Anselm de Canterbury a fost primul dintre marii teologi filosofi ai Evului Mediu. În cartea Proslogion el prezintă argumentele ontologice în favoarea existenței lui Dumnezeu. Argumentația lui pornește de la Psalmul 14:1: Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”.

Gândirea lui Toma de Aquino reprezintă una din culmile Evului Mediu. Bazându-se pe secole de tradiție, el a reușit să elaboreze mărturisirea de credință definitivă a creștinismului medieval, care a rămas învățătura oficială a Bisericii Catolice până astăzi.

Toma admite existența a două surse distincte ale cunoașterii: rațiunea și revelația. Astfel, există două moduri în care ființele umane pot ajJohnunge să cunoască anumite lucruri – cu ajutorul intelectului și spiritului de observație sau direct de la Dumnezeu.

Spre sfârșitul Evului Mediu puterea crescândă a papalității și a clericilor mai mici a creat cadrul pentru abuzul de putere. De aceea, perioada Reformei a fost una plină de turbulențe și incertitudini. Tocmai aceste incertitudini au dat semnalul pentru apariția unor noi deschideri teologice, la o scară cum nu se mai întâmplase de pe vremea Părinților Bisericii. Însă acest lucru a dus și la divizare, la neînțelegeri și război. Teologia și politica deveneau tot mai puțin definite, iar consecințele nu aveau să fie prea plăcute.

O mișcare importantă care a dat naștere la ceea ce cunoaștem astăzi drept biserici evanghelice sau protestante a fost puritanismul, al cărui reprezentant marcant a fost John Wesley. Născut în 1703, al 15-lea copil al unui preot anglican, John Wesley a studiat la Oxford, a fost ordinat în 1728, și a început să coordoneze, alături de fratele său, Charles, un grup de prieteni, care a ajuns să fie cunoscut ca „metodiștii”.

În 1735 cei doi frați Wesley pleacă împreună în Georgia, America. La 24 mai 1738 are loc convertirea lui John. Wesley a înțeles că mântuirea vine prin credința în Cristos, și această credință nu este o acceptare intelectuală a unui set de afirmații despre Cristos, este o relație personală cu Cristos.

Wesley neagă predestinarea și declară în mod repetat că orice persoană este liberă să accepte harul lui Dumnezeu. Nu este o libertate pe care o merităm, ci este una pe care ne-o dăruiește Dumnezeu prin harul Său. El respinge vehement ideea calvinistă care spune că Cristos a murit doar pentru cei aleși și o consideră blasfemie. Geniul special al lui Wesley constă în îndepărtarea pedanței scolastice și a asprimii mesajului Reformei, dar și în reformularea acestuia într-un mod clar și plin de compasiune, cu o tonalitate care va zgudui lumea.

Spre finalul cărții Istoria gândirii creștine, Jonathan Hill descrie mișcarea evanghelică, al cărei reprezentat de frunte a fost evanghelistul Billy Graham, una dintre cele mai de succes forme ale creștinismului din întreaga lume – care se caracterizează printr-un respect deosebit față de Biblie, dedicare față de persoana divină a lui Cristos, dedicare înțeleasă în termenii unei relații personale între Cristos și individul credincios – cu un accent pus pe importanța experienței convertirii personale și consecințele acesteia.

Aflați mai multe despre gândirea părinților Bisericii, a teologilor Evului Mediu și a teologilor germani din secolele XIX și XX, ascultând episodul integral aici: