Vă propunem astăzi cartea cu titlul Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă, alcătuită din mai multe articole scrise de autorul american A.W. Tozer, pe teme foarte actuale pentru creştinul modern. Să vedem mai întâi de ce era nevoie de abordarea unei asemenea teme.
Întorcându-ne în timp nu mai departe de vremea întemeierii şi începuturilor ţării noastre, putem observa prăpastia largă între atitudinile noastre moderne şi cele ale înaintaşilor noştri, consideră Tozer. În zilele de început, când creştinismul exercita o influenţă dominantă asupra gândirii americane, oamenii concepeau lumea ca pe un câmp de luptă. Străbunicii noştri credeau că păcatul, diavolul şi iadul constituiau una dintre forţe, iar Dumnezeu, dreptatea şi raiul, cealaltă. Fiinţele omeneşti aveau de ales între cele două tabere – nu puteau rămâne în neutralitate.
Predicile şi cântecele aveau în acele zile un aer războinic, sau poate o urmă de dor. Ostaşii creştini erau cu gândul acasă, se gândeau la odihnă şi regăsirea cu cei dragi, iar glasurile li se înecau în lacrimi în timp ce cântau despre sfârşitul luptei şi victoria câştigată. Dar fie că porneau la atac contra tunurilor vrăjmaşe, fie că visau la sfârşitul războiului şi primirea pe care le-o va face Tatăl acasă, ei nu uitau niciodată în ce fel de lume trăiau – era un câmp de luptă şi mulţi erau răniţi şi doborâţi, continuă Tozer.
Datele problemei sunt aceleaşi şi astăzi, însă interpretarea s-a schimbat complet. Oamenii se gândesc la lume nu ca la un câmp de luptă, ci ca la un teren de joacă. Nu suntem într-o ţară străină; suntem acasă. Nu ne aflăm aici pentru a lupta, ci pentru a zburda.
Această atitudine schimbată în privinţa lumii a avut şi are efect şi asupra creştinilor, chiar şi a celor care mărturisesc credinţa Bibliei. Ideea că această lume e un teren de joacă şi nu un câmp de luptă a fost deja acceptată în practică de vasta majoritate a creştinilor fundamentalişti, observă Tozer cu tristeţe. S-ar putea ca ei să încerce să ocolească răspunsul, dacă li s-ar cere direct să-şi declare punctul de vedere, însă comportamentul îi va da de gol. Ei stau cu faţa în ambele direcţii, se bucură de Hristos şi de lume, vestesc oricui, cu veselie, că a-L accepta pe Isus nu le cere să renunţe la distracţie – creştinismul e cel mai plăcut lucru cu putinţă. Închinarea care se dezvoltă dintr-o astfel de perspectivă asupra vieţii este la fel de descentrată ca perspectiva însăşi – un soi de club de noapte sfinţit, fără şampanie şi beţivi eleganţi. Toată această situaţie a ajuns atât de gravă, încât acum este datoria obligatorie a tuturor creştinilor să-şi reexamineze filosofia spirituală în lumina Bibliei, spune Tozer.
Scriind în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Tozer afirmă că o lume speriată are nevoie de o biserică neînfricată. O biserică lovită de teamă nu poate ajuta o lume speriată. Noi, care ne aflăm în locul tainic al siguranţei, trebuie să începem să vorbim şi să ne comportăm ca atare. Noi, mai presus de toţi cei care locuiesc pe pământ, trebuie să fim calmi, plini de nădejde, de energie şi de bucurie. Nu vom convinge niciodată lumea înfricoşată că există pace la Cruce dacă vom continua să arătăm aceleaşi temeri precum cei care nu mărturisesc a avea vreo legătură cu creştinismul.
Ziua când creştinii practicau o apologetică blândă a trecut – acum pot obţine atenţia lumii nu încercând să-i facă pe plac, ci declarând cu îndrăzneală adevărul revelaţiei divine. Se pot face auziţi nu prin compromis, ci prin afirmaţii clare, proclamând viguros: „Aşa vorbeşte Domnul!“ Cea mai arzătoare nevoie a bisericii în acest moment e nevoia de oameni – felul potrivit de oameni, oameni îndrăzneţi, e de părere Tozer.
Tânjim după oameni care se simt gata să se jertfească în războiul sufletului, pentru că au murit deja faţă de momelile acestei lumi. Astfel de oameni vor fi liberi de impulsurile care-i controlează pe cei mai slabi. Singura lor obligaţie va veni din interior – sau de deasupra.
Mulţi dintre noi am devenit extrem de pricepuţi în a ne aranja viaţa în aşa fel încât să admitem adevărul creştinismului fără să fim stânjeniţi de implicaţiile sale. Potrivim lucrurile în aşa fel încât să ne descurcăm suficient de bine şi fără ajutor divin, în timp ce, simultan, ne prefacem că-l dorim şi-l căutăm. Ne lăudăm în Domnul, dar suntem mereu atenţi să nu fim surprinşi că depindem de El, mai arată Tozer.
Cei cu o pseudo-credinţă vor lupta pentru crezul lor verbal, însă vor refuza făţiş să se lase vârâţi într-un necaz în care viitorul lor depinde de adevărul acelui crez. Ei întotdeauna îşi vor asigura căi secundare de evadare, ca să aibă o ieşire în caz că se prăbuşeşte tavanul.
În aceste zile, avem nevoie de un grup de creştini care sunt pregătiţi să se încreadă în Dumnezeu cu aceeaşi deplinătate cu care ştiu că vor trebui să se încreadă în ziua din urmă. Pentru fiecare din noi va veni vremea, şi va veni cu siguranţă, când nu vom mai avea nimic decât pe Dumnezeu. Sănătatea, bogăţia, prietenii, adăposturile, toate vor fi şterse de pe faţa pământului şi nu-L vom mai avea decât pe Dumnezeu. Pentru cei cu pseudo-credinţă, acesta este un gând îngrozitor, însă pentru credinţa adevărată, e unul din cele mai mângâietoare gânduri pe care le putem avea în inimă, spune Tozer.
Una din armele noastre în lumea privită drept câmp de luptă, nu teren de joacă, este rugăciunea. Calitatea spirituală a unei rugăciuni e determinată nu de intensitatea ei, ci de originea ei, afirmă Tozer. Evaluând rugăciunea, trebuie să ne întrebăm cine se roagă – inimile noastre ambiţioase sau Duhul Sfânt?
Dacă rugăciunea îşi are originea în Duhul Sfânt, atunci lupta poate fi frumoasă şi minunată; dacă însă suntem victimele propriilor noastre dorinţe prea înfierbântate, rugăciunea noastră poate fi la fel de carnală ca orice altă faptă. Numai Duhul se poate ruga cu eficienţă: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite“, spune apostolul Pavel în epistola sa către Romani.
La sfârşit, marea întrebare nu va fi neapărat „Ce ai făcut?“ ci „De ce ai făcut acel lucru?“. În ce priveşte faptele morale, motivul este totul. Desigur, este important să facem ceea ce e drept, dar e şi mai important să facem ce este drept având un motiv drept, subliniază Tozer. Intenţia este o mare parte a acţiunii, fie că aceasta e întreprinsă de oameni buni sau de oameni răi. Pentru omul care doreşte moartea duşmanului său, în ochii lui Dumnezeu deja l-a ucis.
Orice faptă făcută cu un scop rău sau egoist este o faptă rea, indiferent cât de bună ar părea în ea însăşi. Orice faptă făcută din dragoste este o faptă bună, chiar dacă ignoranţa sau eşecul fac ca rezultatul să nu i se pară bun celui în cauză. Trebuie să ne analizăm cu atenţie motivele, ne îndeamnă Tozer. Într-o zi, nu peste mult timp, ele se vor arăta pentru a ne binecuvânta sau pentru a ne blestema. Şi nu va exista posibilitatea unui recurs, pentru că Judecătorul cunoaşte gândurile şi intenţiile inimii.
Pe calea creştină, lucrul vital nu este viteza sau distanţa parcursă, ci direcţia, adaugă Tozer. Din acest motiv, Scriptura îl îndeamnă pe alergător la răbdare, dar nu pomeneşte nimic despre viteză. Domnul pare să fie mult mai preocupat de locul unde ne ducem decât de cât de repede mergem. Un ritm susţinut în direcţia cea bună ne va duce în cele din urmă la destinaţia bună, însă, dacă viaţa are o ţintă greşită, viteza nu face decât să ne îndepărteze şi mai mult de destinaţia bună, într-un timp mai scurt.
Faptul că avem acum de-a face cu un nou spirit în religie nu e doar o figură de stil. Noul creştinism a introdus în mod clar concepte noi care ne întâmpină cu obrăznicie ori încotro ne-am întoarce între graniţele creştinismului evanghelic, continuă Tozer. Virtuţile simple, încărcătura predicilor solemne şi înfocate ale înaintaşilor noştri au fost alungate. Creştinul de tip nou nu mai vrea să fie bun, sfânt sau virtuos. Vrea doar să fie fericit şi liber, să aibă „pace sufletească“ şi să se bucure de fiorii plăcuţi ai religiei, fără vreunul dintre pericolele ce o însoţesc. Adevăratul creştinism este construit pe Biblie, iar Biblia este duşmanul oricărei prefăcătorii. Simplitatea, sinceritatea şi smerenia sunt şi acum virtuţi de aur în împărăţia lui Dumnezeu.
În finalul cărţii, pe un ton mai optimist, Tozer remarcă interesul crescând pentru viaţa mai profundă pe care îl arată din ce în ce mai mulţi oameni religioşi. Termenul în sine nu este nou şi nici nu este invenţia vreunui grup anume. Cuvintele acestea, sau ceva asemănător, au fost folosite în diverse momente ale istoriei bisericii pentru a exprima o revoltă împotriva banalităţii experienţei creştine, precum şi dorinţa de nestins a câtorva suflete după puterea profundă, lăuntrică a mesajului creştin, spune el. Faptul că atât de mulţi care mărturisesc că sunt creştini sunt preocupaţi de o „viaţă mai profundă“ e dovada tacită că experienţa lor spirituală n-a fost una satisfăcătoare. Viaţa mai profundă trebuie înţeleasă ca fiind o viaţă în Duhul mult mai presus de medie, şi mai apropiată de normele Noului Testament.
Viaţa mai profundă a mai fost numită şi „viaţa de biruinţă“, însă Tozer nu este de acord cu acest termen, explicând că acesta ne face să ne concentrăm atenţia pe o singură trăsătură a vieţii creştine – aceea a victoriei personale asupra păcatului. Acea viaţă în Duhul care este descrisă prin expresia „viaţa mai profundă“ este cu mult mai largă şi mai bogată decât simpla victorie asupra păcatului. Ea include, de asemenea, ideea locuirii lăuntrice a lui Hristos, separare de lume, predare bucuroasă a tuturor lucrurilor în mâna lui Dumnezeu, unire interioară cu Sfânta Treime, practicarea prezenţei lui Dumnezu, comuniunea sfinţilor şi rugăciunea necurmată. Pentru a intra într-o astfel de viaţă, căutătorii trebuie să-L lase pe Hristos singur să fie Domnul suprem şi Conducătorul vieţilor lor, spune Tozer.
Dacă acesta pare un sacrificiu prea greu, să nu uităm că Hristos este Domn şi poate să pretindă de la noi orice doreşte, chiar şi să ne lepădăm de noi înşine şi să ne purtăm crucea în fiecare zi. Puternica ungere a Duhului Sfânt, care va urma, va dărui înapoi sufletului infinit mai mult decât i s-a luat, ne asigură el. Este o cale anevoioasă, dar slăvită, încheie Tozer. Cei care i-au cunoscut dulceaţa nu se vor plânge niciodată de ceea ce au pierdut. Vor fi mult prea bucuroşi de ceea ce au câştigat.
Foarte câştigaţi veţi fi şi dacă veţi citi această culegere subţire, dar plină de idei profunde, Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă? de A.W. Tozer. Sperăm că prin pasajele pe care vi le-am prezentat astăzi v-am convins că este o carte valoroasă (și foarte potrivită cu vremurile pe care le trăim) pe care merită să o citiţi.
CARTEA E O VIAȚĂ 