„Cristos și cultura” de Richard Niebuhr și „Culture Care” de Makoto Fujimura


Cristos și cultura de Richard Niebuhr, este considerată o lucrare clasică despre relația dintre creștinism și cultură. Iar traducerea acestui volum în limba română, în 2021, a fost numită o „apariție-eveniment”. Așadar, ne-am îndreptat și noi atenția către această carte demnă de studiat.

Mai întâi câteva date despre autor. Helmut Richard Niebuhr (1894-1962) este considerat unul dintre cei mai importanți și influenți gânditori creștini ai secolului XX. Confesional, făcea parte din tradiția protestantă magisterială. A predat etică la Universitatea Yale, situându-se teologic în descendența unor gânditori precum Karl Barth și Ernst Troelstch.

Înainte de a trece la analiza relației dintre credință și cultură și a răspunsurilor identificate de Richard Niebuhr la intersecția dintre cele două, trebuie, mai întâi, să aflăm cum definește autorul termenii, cum Îl înțelege acesta pe Cristos, și ce înțelege prin cultură.

Cine și cum este Cristos? De-a lungul timpului, creștinii au supralicitat câte o trăsătură a lui Isus, focalizându-se pe câte una dintre perfecțiunile Lui, și minimalizând sau ignorându-le pe altele. Spre exemplu, una dintre cele mai evidențiate trăsături este iubirea. Însă trebuie să admitem că ceea ce primii creștini vedeau în Isus Cristos – și trebuie să acceptăm dacă ne uităm la El, iar nu la imaginea pe care noi ne-o proiectăm despre El – a fost că El nu era o persoană caracterizată de o bunăvoință universală, iubind pe Dumnezeu și oamenii. Dragostea Lui pentru Dumnezeu și pentru aproapele sunt două virtuți distincte care nu împărtășesc aceeași calitate, ci doar aceeași sursă. Dragostea pentru Dumnezeu este adorarea singurului Bine adevărat, este recunoștința față de Dătătorul tuturor darurilor, este bucuria întru Sfințenie. Dar dragostea de oameni este îndurare, nu adorare; înseamnă dăruire și iertare, nu recunoștință, înseamnă suferință pentru ei și în ticăloșia și răzvrătirea lor; și nu presupune acceptarea lor așa cum sunt, ci chemarea lor la pocăință. Dragostea lui Isus Cristos pentru oameni nu era pur și simplu ilustrare a unei bunăvoințe universale, ci o acțiune decisivă a divinei agape, scrie Richard Niebuhr.

Așadar, nu Îl putem reduce pe Cristos la „iubire”. Asta s-a întâmplat și cu alte „calități” precum ascultarea sau smerenia – însă fiecare este inteligibilă în modul ei radical de existență numai în relație cu Dumnezeu. Este mai de dorit, firește, să nu încercăm să-L portretizăm descriind una dintre perfecțiunile Sale, ci să le tratăm pe toate împreună. De la această inadecvată definire a semnificației lui Cristos, ne întoarcem acum spre sarcina de a defini, la fel de nesatisfăcător, sensul culturii. Pentru unii, cultura este eminamente fără Dumnezeu, în cel mai secular sens, fără vreo relație pozitivă sau negativă cu Dumnezeul lui Isus Cristos; pentru alții, este fără Dumnezeu în sens negativ, adică împotriva lui Dumnezeu sau idolatră; iar pentru alții, ea apare solid fundamentată pe cunoașterea naturală, rațională, a lui Dumnezeu sau a legii Sale, arată Richard Niebuhr.

Ce avem în vedere pentru relația dintre Cristos și cultură este acel întreg proces al activităților umane și totalitatea rezultatelor acestui proces pentru care limbajul comun folosește când termenul cultură, când termenul civilizație. Cultura este „mediul artificial, secundar” pe care omul îl suprapune peste cel natural. Ea constă în limbaj, deprinderi, idei, credințe, obiceiuri, forme de organizare socială, vestigii moștenite, procedee tehnice și valori. Cultura este inerent socială, iar viața socială este întotdeauna culturală. Să nu uităm nici de pluralismul specific oricărei culturi. Societățile sunt mereu angrenate în efortul de a ține laolaltă într-un conflict tolerabil numeroasele demersuri ale multor oameni din diverse grupuri care vor realizarea și prezervarea multor lucruri. Culturile încearcă întotdeauna să îmbine pacea cu prosperitatea, dreptatea cu ordinea, libertatea cu bunăstarea, adevărul cu frumusețea, adevărul științific cu binele moral, performanța tehnică cu înțelepciunea practică, sfințenia cu viața, acestea cu toate celelalte, scrie Richard Niebuhr în volumul Cristos și cultura.

Acestea sunt câteva dintre trăsăturile evidente ale pretențiilor pe care cultura le are de la fiecare creștin și sub autoritatea cărora el trăiește atunci când trăiește sub autoritatea lui Isus Cristos. Deși uneori afirmăm că problema umană fundamentală este cea a harului și a naturii, în existența umană nu putem cunoaște natura separat de cultură. În orice caz, nu putem evita cultura mai mult decât natura, căci omul naturii nu există, și niciun om nu poate privi vreodată lumea cu ochi virgini, consideră Richard Niebuhr.

Acum că am definit termenii, putem merge mai departe și discuta despre miezul cărții Cristos și cultura. În viziunea lui Niebuhr, se disting cinci tipuri de răspuns, dintre care trei sunt strâns înrudite unele cu altele, făcând parte din tipul intermediar în care Cristos și cultura sunt și separați, și confirmați. Totuși, stranii înrudiri familiale pot fi observate pe toată scala.

Primul tip de răspuns este „Cristos contra culturii”. Am putea spune că și cronologic vorbind, a fost oarecum răspunsul dat de primii creștini, din istoria timpurie a Bisericii. Acest răspuns afirmă fără compromis autoritatea lui Cristos asupra creștinilor și respinge categoric orice pretenții de loialitate din partea culturii. Creștinii aleg deliberat o poziție de exterioritate socială, instituționalizată de practici ale izolării etice față de societate. Este o poziție bazată pe porunci de felul „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume! Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Iar lumea este un tărâm al întunecimii, aflat sub domnia răului, dominat de „pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții.”

Pe lângă prima epistolă a Apostolului Ioan, pe care o puteți recunoaște din afirmațiile de mai sus, alte lucrări din primele secole care au susținut acest răspuns, Cristos contra culturii, au fost prima epistolă a lui Clement, Păstorul lui Herma, sau scrierea catehetică Didahia. Însă dintre toți, Tertulian se distinge ca fiind cel care a exprimat acest răspuns într-o manieră radicală. Deși nu a fost întotdeauna constant în ceea ce a susținut – lucru aproape imposibil – pentru Tertulian, păcatul se transmite prin societate, depravarea și civilizația coincid. El cheamă la distanțare nu doar de practicile idolatre, ci și de activitatea politică sau militară, de filosofie și arte, accentuând importanța judecății finale și iminente. Deși pare mai radical și mai coerent decât realmente este, marele teolog nord-african Tertulian rămâne unul dintre cele mai ilustrative exemple ale mișcării anticulturale.

După cum vom vedea, nu s-a putut emancipa nici el însuși, nici Biserica de sprijinul și interferența culturii, așa păgână cum era. Însă vedem în istorie manifestarea acestui tip de răspuns la ordinele monastice, la Părinții pustiei, la Quackeri, mai aproape de noi în comunitatea Amish. Un alt exponent ilustru al acestui răspuns este Lev Tolstoi, care condamna cultura, statul, sistemul de proprietate și chiar bisericile, ca organizații focalizate pe ele însele, slugi ale statului și apărătoare ale unui regim bazat pe violență, opresiune și privilegii. Așadar s-a retras din toate acestea și a încercat (deși nu prea a reușit) să trăiască o viață semi-ascetică, devenind un cruciat ce lupta împotriva culturii sub stindardul lui Cristos.

Răspunsul creștin radical la problema culturii era necesar și în trecut, este necesar și în prezent și fără el, alte grupări creștine și-ar pierde echilibrul. Creștinii anticulturali au jucat un rol în reformarea culturii, uneori fără să vrea, însă niciodată pe cont propriu, ci doar cu ajutorul credincioșilor care au optat pentru alte răspunsuri. Spre exemplu, monahismul avea să devină unul dintre marii protectori și transmițători ai tradiției culturale; a consolidat tocmai instituțiile din care fondatorii săi s-au retras. Credincioșii din secolul XX care nu manifestau niciun interes pentru domnia cezarului au pregătit calea pentru triumful Bisericii și convertirea lumii păgâne în civilizația creștină. Sectarii protestanți au avut contribuții importante la tradițiile politice, precum cele care garantează libertatea religioasă pentru toți membrii societății. Quackerii și tolstoienii, având doar intenția de a aboli metodele coercitive, au contribuit la reformarea închisorilor, la limitarea înarmării și la fondarea unor organizații internaționale pentru menținerea păcii.

Însă răspunsul „Cristos contra culturii” este nesatisfăcător, în primul rând pentru că creștinii nu devin creștini în vid, ci devin în primul rând oameni într-o cultură. Și nu doar se situează într-o cultură, ci sunt formați și pătrunși de ea. Omul nu doar vorbește, ci și gândește cu ajutorul limbajului culturii. Chiar și filosofia, politica și știința zilelor sale, pe care vrea să le respingă, s-au cuibărit deja în mintea lui. Scriitorul epistolei 1 Ioan folosește, din filosofia gnostică, termeni al căror uz păgân îl contestă. Clement Romanul folosește idei semi-stoice. În aproape fiecare enunț al său, este evident că Tertulian este roman, temeinic educat în tradiția juridică și atât de dependent de filosofie că nici nu poate pleda cauza creștinismului fără ajutorul acestora. Iar Tolstoi este inteligibil doar ca un rus al secolului al XIX-lea care ia parte, conștient sau inconștient, la mișcările culturale ale vremii și la sensibilitatea mistică rusă față de comuniunea dintre om și cultură.

Mai mult decât atât, păcatul nu este doar în cultură. Orice radical care a încercat practici ascetice în raport cu mâncarea, relațiile intime, pornirile emoționale sau somnul, și-a putut da seama că păcatul nu vine doar din cultură. Păcatul este și în natură, nu doar în afara lui, ci tocmai în el însuși. Strâns legată de aceste probleme este și întrebarea despre relația dintre lege și har. Adversarii tipului exclusivist îi acuză frecvent pe reprezentanții acestuia de legalism și de neglijarea semnificației harului pentru viața și gândirea creștină: sau de faptul că subliniază atât de puternic caracterul creștinismului ca lege nouă pentru o comunitate aleasă, încât uită de Evanghelia pentru toți oamenii – așadar, un rigorism fără har.

Al doilea tip de răspuns identificat de Richard Niebuhr în volumul Cristos și cultura este „Cristosul culturii”. În orice cultură la care ajunge Evanghelia, există oameni care-L proclamă pe Isus ca Mesia al societății lor, împlinitorul speranțelor și aspirațiilor acesteia, desăvârșitorul adevăratei credințe, izvorul celui mai sfânt spirit al ei. Acești oameni par să fie în opoziție directă cu radicalii, sunt creștini nu doar prin faptul că își declară credința în Dumnezeu, ci și prin dorința de a menține comuniunea cu toți ceilalți credincioși. Par să se simtă la fel de confortabil și în comunitatea culturală. Nu resimt o tensiune puternică între Biserică și lume, între normele sociale și Evanghelie, între lucrările harului divin și efortul uman, între etica mântuirii și etica progresului. Pe de o parte interpretează cultura prin Cristos, considerând că cele mai importante elemente ale acesteia sunt în cel mai deplin acord cu persoana și lucrarea Lui; pe de altă parte, Îl înțeleg pe Cristos prin cultură, selectând din învățăturile și lucrarea Lui, precum și din doctrina creștină despre El, acele elemente care par să fie în acord cu ceea ce e mai bun în civilizație.

Drumul a fost deschis de Clement al Alexandriei și urmat de unii Părinți și scriitori greci sau latini precum Maxim Mărturisitorul sau Augustin, iar mai aproape de noi, este răspunsul caracteristic protestantismului liberal, teologiilor feministe sau ale eliberării rasiale. În toate aceste cazuri recente, creștinismul se acomodează, uneori până la dizolvare, mediului intelectual și social în care este prezent. Identitatea creștină este mereu asociată sau adăugată altor identități, considerate cel puțin tot atât de decisive în efortul de a înțelege și transforma existența umană ca și Evanghelia. Drept consecință, istoricitatea și divinitatea lui Cristos sunt de regulă estompate, Acesta fiind mai degrabă privit ca o figură exemplară a eticii, a justiției sociale, a emancipării minorităților sau chiar a revoluției. Un exponent al acestui răspuns era Abelard, care manifesta un spirit extrem de deschis și generos cu necreștinii, nu vedea niciun conflict între Cristos și cultură și considera că un astfel de conflict între Biserică și lume se datora, în fond, neînțelegerii lui Cristos de către Biserică.

Unii teologi germani ai secolului al XIX-lea considerau și ei că ceea ce părea respingător nu era de fapt Cristos, ci Biserica și învățăturile și ceremoniile ei. Altfel, învățăturile morale ale lui Isus au fost mai pure și desăvârșite decât ale celor mai fără greșeală dintre filosofi, adunând toată umanitatea într-o singură familie, prin legăturile dragostei, ale păcii, ale nevoilor comune și ale ajutorului reciproc. Vedem aici că supralicitarea unor absolute cu privire la trăsăturile lui Cristos, de care vorbeam la început, se reflectă în diferitele răspunsuri și raporturi între Cristos și cultură.

La fel ca în cazul răspunsului radical, există și în această poziție virtuți pe care adversarii nu le văd. Dacă în perioada antică, oamenii erau impresionați de statornicia cu care creștinii refuzau să se supună pretențiilor populare și oficiale de a se conforma unor cutume, erau totodată impresionați de armonia mesajului creștin cu filosofia morală și religioasă a celor mai străluciți dintre dascălii săi și de concordanța dintre conduita creștină și cea a eroilor lor reprezentativi. Creștinii culturali sunt înclinați să li se adreseze grupărilor care conduc societatea, ei le vorbesc culților care disprețuiesc religia, folosesc limbajul cercurilor mai sofisticate, al celor care sunt familiarizați cu știința, filosofia și cu mișcările politice și economice ale vremii. Poziția „Cristosul culturii” face ca sensul evangheliei să devină eficace nu doar pentru o grupare selectă de sfinți, ci pentru întreaga lume.

Împotriva tuturor acestora se poate obiecta că, la cât de diversă este cultura, „Cristosul culturii” devine un cameleon, și că numele „Cristos” din această sintagmă nu mai reprezintă nimic altceva decât un titlu onorific și sentimental prin care fiecare persoană atribuie trăsături sfinte idealurilor ei personificate.  Creștinismul cultural este, evident, la fel de ineficient precum creștinismul radical când vine vorba să câștige discipoli pentru Cristos. În măsura în care parte a scopului său este să susțină Evanghelia în fața unei societăți necredincioase sau unui anumit grup, precum elita intelectuală, sau a politicienilor liberali și conservatori, sau a muncitorilor, adesea nu-și atinge obiectivul, pentru că nu merge suficient de departe ori pentru că este suspectat că introduce un element care va slăbi mișcarea culturală. Pare imposibil de îndepărtat scandalul persoanei lui Cristos și crucea Sa chiar și din aceste adaptări. Răspunsurile culturale la relația dintre Cristos și cultură manifestă o tendință pronunțată de a distorsiona imaginea lui Isus din Noul Testament.

În plus, oricât de mult ar încerca să elimine iraționalul, propriul lor demers rațional este nu doar condiționat de prezența lui Isus în istoria lor personală și socială, ci și dependent logic de acceptarea unei convingeri pe care rațiunea nu și-o poate furniza singură.

Nu putem împărți răspunsul dat relației dintre Cristos și cultură doar în două. Există un spectru între cele două poziții extreme, și diferite nuanțe pe această scară, pe care Richard Niebuhr, în volumul Cristos și cultura, le definește astfel: sintetiști, dualiști și conversioniști.

Modelul sintetist, „Cristos deasupra culturii” este întruchipat de viziunea lui Toma din Aquino, și a devenit în secolul XX normativ pentru reflecția Bisericii Catolice, dar poate caracteriza și bisericile ortodoxe moderne, moștenitoare ale Bisericii Bizantine. Dreptul natural și Evanghelia nu stau aici nici în opoziție și nici nu se împletesc, ci sunt dispuse într-o ordine ierarhică a creației și a revelației, a rațiunii și credinței. Biserica are misiunea divină nu doar de a gestiona această ordine, dar și de a o explica la nivel intelectual și de a o exprima prin formele instituționalizate ale credinței.

Al patrulea tip, cel dualist sau „Cristos și cultura într-o relație paradoxală” se regăsește la Ieronim sau la Luther. Aici, omul este în același timp într-o stare de tensiune permanentă, parte din două împărății, cea temporală și cea spirituală, având datorii adesea ireconciliabile față de amândouă. Creștinul este condamnat să fie în același timp și păcătos, și sfânt. Cele două împărății, sau cetăți în terminologia lui Augustin, sunt perplexe, adică încurcate una în cealaltă, cu frontiere neclare și care trec întotdeauna chiar prin „inima omului”, deșirat de obligația de a-și asuma responsabilități în ambele sfere.

Ultima paradigmă este cea a lui „Cristos care transformă cultura”. Creștinismul are misiunea istorică de a converti cultura, de a-i încreștina valorile, de a transforma atât instituțiile, cât și societatea într-un sens cât mai apropiat de coordonatele etice ale Împărăției lui Dumnezeu.

Predicarea Evangheliei, generație după generație, modelează raporturile sociale, inspiră cutumele și legile, ajunge să determine criteriile după care este judecată conduita individuală. Cristos nu restaurează doar natura umană, ci invită la regenerare societatea în ansamblu, transfigurează tot ceea ce umanitatea este capabilă să gândească și să înfăptuiască.

Așadar, iată cele cinci răspunsuri ale credincioșilor față de cultură, identificate de Richard Niebuhr în cartea Cristos și cultura. Nu sunt poziții absolute, fiecare persoană se poate situa în mai multe tabere deodată, sau să treacă de la una la alta, sau să fie un mozaic de elemente din mai multe răspunsuri. Însă pe mine m-a ajutat foarte mult această analiză, pentru a înțelege de ce există anumiți credincioși care iau anumite poziții sau adoptă anumite atitudini pe care alții nu le adoptă sau chiar nu le înțeleg. Poate pentru unii este atrăgător răspunsul „Cristos contra culturii”, poate altora le vine natural răspunsul „Cristosul culturii” pentru că nu ar putea altfel, dar sunt conștienți de pericolele acestui răspuns și nu cad în extrema în care să dilueze sau să distorsioneze Evanghelia pentru a face pe plac culturii. Pentru că suntem la o emisiune cu și despre cărți, mă gândesc la un exemplu reprezentativ: sunt credincioși care consideră că nu merită citit nimic altceva în afară de Biblie și eventual câteva cărți creștine „canonice” – o poziție destul de ușor de înțeles având în vedere că, în lipsa discernământului, unele cărți pot reprezenta capcane pentru suflet; sunt acei oameni care consideră filmele, teatrul, cărțile sau alte manifestări culturale drept ceva păgân și păcătos în sine, o altă extremă; dar sunt și cei care consideră că te poți bucura de toate, cu măsură, luând din ele ce este bun, căutând ce este frumos, nobil, vrednic de cinste, curat, chiar și în cărți care nu sunt „creștine”. Cred că această analiză alcătuită de Niebuhr cheamă la smerenie, recunoscând că suntem limitați, nu putem defini satisfăcător și obiectiv nici cine este Cristos, nici ce este cultura, nici care sunt aceste poziții, și mai ales cheamă la umilința de a accepta că suntem și noi produsul culturii noastre, fie că ne place sau nu (deși eu cred și sper că acest lucru poate fi totuși modelabil) și la răbdare și empatie față de cei care manifestă o atitudine sau alta, diferită de cea pe care noi o considerăm naturală sau corectă. Însă, dacă această sinteză a lui Richard Niebuhr poate părea oarecum tehnică și aridă, am dorit să integrăm, în prezentarea temei de astăzi, ideile unui autor foarte drag nouă, pe care l-am descoperit pe larg în episodul șapte al sezonului nostru aniversar 10 ANI de CARTEA E O VIAȚĂ, când am vorbit despre artă și credință.

Este vorba despre Makoto Fujimura și cartea sa, Culture Care – Reconnecting with Beauty for Our Common Life. Este o perspectivă care se încadrează la categoria „Cristosul care transformă cultura”, așadar haideți să aflăm cum putem face asta, cum putem avea grijă de cultură, mai exact, în cuvintele lui Makoto Fujimura.

Ca să înțelegeți analogia pe care o face el, trebuie să menționăm la început detaliul biografic de la care se inspiră acesta. La începutul căsniciei sale, pe vremea când încă nu era un artist recunoscut și nu avea cine știe ce salariu și, ca urmare, își duceau traiul de pe o zi pe alta, într-o zi, soția lui l-a surprins cumpărând cu banii pentru mâncare un buchet de flori. O risipă și o inutilitate, a fost prima sa reacție! Dar apoi și-a dat seama ca, într-adevăr omul nu poate „trăi numai cu pâine”, numai cu ceea ce este evident necesar pentru trup. Are nevoie și de hrană pentru suflet – adică de frumusețe. Și de aceea, spune Makoto Fujimura, ceea ce numesc eu grija pentru cultură este o abordare generativă (germinativă?) a culturii care aduce buchete de flori într-o cultură golită de frumusețe. Formarea culturală are loc la nivel generațional, nu se întâmplă peste noapte. Grija pentru cultură înseamnă grija pentru „sufletul” culturii, să aduci culturii tale locale un buchet de flori pentru ca astfel de reminiscențe ale frumuseții – atât efemere, cât și trainice – să existe chiar și în cele mai dure medii unde supraviețuirea este în pericol. O astfel de grijă este generativă (germinativă), o cultură bine hrănită devine un mediu în care oamenii și creativitatea prosperă. Artiștii pot să dezvăluie fațete noi ale prosperității umane chiar și în mijlocul tragediei sau ororii, îndreptând atenția spre speranță și semnificație. Așa cum învățăm despre importanța de a avea grijă de mediu pentru a lăsa un pământ sănătos generațiilor viitoare, tot așa trebuie să ne îngrijim cu toții de cultură pentru ca generațiile viitoare să prospere. Putem să afirmăm cu încredere că o contribuție culturală este generativă (germinativă) dacă, în timp, ea recunoaște, produce sau este un factor catalizator pentru mai multă frumusețe, bunătate și prosperitate, scrie Makoto Fujimura în cartea Culture Care.

Grija pentru cultură are, de altfel, o bază biblică: pentru că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, suntem și noi chemați să fim sub-creatori. Ne găsim identitatea creativă în Dumnezeu. Momentele de geneză pot exista pentru că Dumnezeu este Marele Artist și noi suntem artiștii lui Dumnezeu, chemați să administrăm creația care ni s-a dat în grijă. Vestea bună a Bibliei este că în Hristos călătorim spre deplinătatea finală, spre integrare și spre bunăstare. Devenim tot mai mult ceea ce am fost creați să fim, în beneficiul întregii creații.

Pentru a face din cultură un mediu locuibil, pentru a face din ea un loc care hrănește creativitatea, trebuie ca noi toți să alegem să oferim frumusețe în mod gratuit, scrie Makoto Fujimura.Iar asta poate însemna, mai întâi, să ne opunem și să curățăm mintea noastră de modul de gândire materialist, industrialist. În mentalitatea industrialistă, oamenii devin „muncitori” sau „resurse umane” care sunt văzuți în primul rând ca pe niște rotițe interschimbabile, apoi tratați ca niște mașinării – și deseori sunt acum înlocuiți cu mașinării. Știm că suntem mai mult decât ceea ce producem și că eficiența nu este scopul educației, al religiei, artei, jocului și al multor altor aspecte ale culturii umane. Acțiunile care țin de grija față de cultură nu pot fi măsurate prin metode obișnuite ce țin de eficiență și eficacitate. Măsura succesului trebuie să constea în măsura în care sacrificiul nostru de a face posibilă grija pentru cultură se manifestă în viețile copiilor noștri.

Artiștii au recunoscut golul lăsat de mărturia slăbită a Bisericii în cultură și treptat s-au considerat tot mai mult ca fiind profeți și preoți seculari cu o chemare a de spune adevărul împotriva conducerii/structurii sociale. Biserica a păstrat structura adevărului, dar a pierdut în mare parte legătura cu Duhul în crearea frumuseții. Tim Keller spunea că creștinii L-au invitat pe Isus ca Mântuitor, dar trebuie să-L invite și în calitate de Creator, amintește Makoto Fujimura.

Acesta se inspiră chiar și din tehnicile psihoterapiei, pentru că grija și cultivarea culturii încep prin grija și cultivarea sufletului. Lucrarea îngrijirii sufletului, lucrarea atât a terapeutului, cât și a clientului, este imprevizibilă. Nu poate fi lineară, ci este mai degrabă un proces interactiv și creativ care răspunde în mod continuu nevoilor schimbătoare ale sufletului. Toți îngrijitorii eficienți sunt, în acest sens, artiști ai sufletului. Într-un mod similar consilierii terapeutice, grija pentru suflet începe prin identificarea și definirea frângerii. Crează un spațiu sigur pentru rostirea adevărului. Dar nu se oprește acolo. Începe prin a asculta și apoi îi invită pe oameni mai departe spre frumusețe, întregire și vindecare. Pe măsură ce devenim capabili să recunoaștem adevărul situației noastre și putem să ne spunem povestea, suntem încurajați să trecem la grija pentru artiști și toți ceilalți participanți la cultură, creând un context pentru conversații mai profunde, prilejuind creșterea spirituală și, câteodată, rezolvând problemele, scrie atât de frumos Makoto Fujimura în cartea Culture Care.

Aprecierea profunzimilor frumuseții este o condiție a sănătății noastre fizice, mentale și spirituale – și a maturității noastre fizice, mentale, emoționale, relaționale și spirituale, arată el în continuare. Cu toții începem prin a fi imaturi și neformați. Cu toții suntem într-un anumit stadiu de dezordine. Trebuie să cultivăm un apetit pentru cea mai bună hrănă sufletească, întreagă și neprocesată, care cere timp de absorbție și digestie.

Chiar dacă am fi de acord că frumusețea nu este necesară pentru supraviețuirea zilnică, tot este necesară pentru prosperitatea noastră. Simțul frumosului și creativitatea sunt elementele esențiale care arată că suntem făcuți după chipul unui Dumnezeu creativ. Satisfacția pe care o simțim în frumusețe este strâns legată de modul în care reflectăm noi caracterul lui Dumnezeu de a crea și de a prețui gratuitatea. Este parte din natura umană. De aceea, sufletul nostru flămânzește după frumusețe. Frumusețea este un dar pe care îl descoperim, îl primim și pe care îl administrăm. Asta înseamnă că frumusețea se găsește și în natură, și în cultură. Este ceva ce ni se dă, dar și ceva ce noi ca ființe umane putem cultiva. Avem abilitatea și responsabilitatea de a crea mai multă frumusețe (gratuită). Pe scurt, trebuie să iubim și natura, și cultura ca să le administrăm cum trebuie, consideră Makoto Fujimura.

Artele și conversațiile noastre ar trebui să îndrepte atenția spre frumusețe și vindecare. Când se întâmplă asta, s-ar putea să le reamintim vecinilor noștri și nouă înșine cine suntem și cine putem fi când ne exersăm capacitatea de empatie, gratuitate și generozitate. Grija pentru cultură afirmă acest limbaj al empatiei, care este un rod al dragostei față de celălalt. E nevoie să creăm contexte culturale în care dragostea pentru cei din afara granițelor tribului nostru este cultivată și exemplificată în mod organic. Un mediu în care cultura este îngrijită va hrăni și va administra abilitățile noastre de a visa chiar și în fața nedreptății, intoleranței și a persecuției. Grija pentru cultură subliniază faptul că Dumnezeu se îngrijește de toată creația (propria Lui operă de artă) și de istorie (propria poveste a lui Dumnezeu trăită în realitatea noastră căzută) și că nu este niciun păr de pe capul nostru sau vreun moment din călătoria noastră la care Dumnezeu să nu fie atent îndeaproape, ne reamintește Makoto Fujimura

Deseori folosim greșit această carte măreață, Biblia, reducând-o la o carte de reguli, o listă de bifat pentru a ne câștiga accesul în cer sau un ghid pentru prosperitate materială sau bunăstare personală, remarcă acesta. Multe biserici îl înlocuiesc pe Dumnezeu Artistul cu Dumnezeu Managerul (CEO) universului și apelează la parametri specifici afacerilor ca să-și măsoare „succesul” în împlinirea „totalului”. Comunitățile creștine sunt astfel deseori ocupate cu programe, dar rareori sunt văzute ca o forță creativă cu care merită să lupți, ce să mai vorbim de o putere a bunătății care să influențeze orașe întregi și să le dea tuturor un cântec de cântat.

Grija pentru cultură pregătește calea pentru răspândirea evangheliei. Nu e suficient să existe artiști care caută frumusețe, adevăr și bunătate; trebuie să avem biserici, politici și comunități care promovează o grijă pe termen lung față de cultură care este frumoasă, plină de adevăr și plină de bunătate, ne îndeamnă Makoto Fujimura în cartea Culture Care. Așadar,cultura nu este un teritoriu care trebuie câștigat sau pierdut, ci o resursă pe care suntem chemați să o administrăm cu grijă. Cultura este o grădină care trebuie cultivată.

Ce-ar fi dacă fiecare dintre noi și-ar propune să aducă frumusețe astăzi în viața cuiva printr-un gest mic?

Ce-ar fi dacă ne-am evalua faptele, deciziile și produsele creative cu gândul la impactul lor peste 500 de ani și de-a lungul a mai multe generații?

Ce-ar fi dacă am începe să trecem granițele integrând credința, arta și viața noastră și vorbind cu îndrăzneală despre ele?

Ce-ar fi dacă ne-am angaja să insuflăm creativitate și viziune proaspete în cultură, în loc să denunțăm și să boicotăm alte produse culturale? sunt întrebările pe care ni le lansează Makoto Fujimura în finalul cărții Culture Care – Grija pentru cultură, întrebări la care cred că merită să ne gândim cu seriozitate.

Cultura este o grădină care trebuie cultivată. Iată o perspectivă frumoasă și de care avem atâta nevoie, într-o lume a războaielor culturale – și a războaielor propriu-zise, și a ororilor de tot felul. Dacă Richard Niebuhr, prin cartea Cristos și cultura, ne oferă o analiză a diferitelor răspunsuri date de creștini culturii de-a lungul timpului, Makoto Fujimura ne oferă un răspuns creativ adaptat secolului în care trăim și nevoii profunde de frumusețe, bine și adevăr, în cultura noastră tot mai dezrădăcinată și divizată.

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: