V-ați gândit vreodată cum ar fi ca doar câteva clipe să vă schimbe viața atât de radical, încât absolut nimic să nu mai fie la fel ca înainte?
Joni Eareckson Tada a trecut printr-un astfel de eveniment. Câteva zeci de secunde i-au schimbat pentru totdeauna cursul vieții, fără niciun avertisment, fără nicio prevenire. Astăzi vă prezint autobiografia ei, Joni, care surprinde momentul accidentului care a lăsat-o paralizată pentru tot restul vieții, lupta atât fizică, dar mai ales spirituală, ce a urmat după accident și mai ales felul în care Dumnezeu a transformat-o pentru a deveni femeia plină de credință care încă influențează și ajută milioane de vieți.
Joni a crescut într-o familie puternic sudată printr-o legătură de dragoste strânsă și intensă, cu un tată mereu calm, amabil, prietenos și creativ, o mamă cu caracter puternic, iubitoare și activă, și două surori care împărtășeau grijile și preocupările părinților. Copilărila ei a fost plină de amintiri minunate.
Părerea și înțelegerea mea despre viața din belșug erau total greșite, povestește Joni despre anii adolescenței. Mă așteptam să găsesc siguranță și scop în lucruri – lucrurile pe care se baza viața mea spirituală de creștină începătoare – mersul la biserică, cântatul în cor, slujba de membru coordonator al organizației Viața tinerească. Întreaga mea viață era concentrată asupra acestor lucruri și nu asupra lui Dumnezeu. Existența mea se măcina în jurul unor valori trecătoare, vremelnice: propriile mele dorințe și eul meu.
Toate acestea au luat sfârșit pe 30 iulie 1967, când Joni avea doar 17 ani. În urma unei plonjări într-o apă prea puțin adâncă, Joni s-a accidentat, rămânând paralizată de la gât în jos. În câteva clipe, viața ei avea să se transforme dintr-o viață plină de activitate, vigoare și independență, într-una de totală neputință și independență.
Inițial, Joni și familia ei au luptat și au perseverat, cu convingerea că toate tratamentele, operațiile și terapia fizică o vor ajuta să își revină. Însă într-o zi, au primit vestea… „Doamnă Eareckson, poate că ar fi mai bine să vă retrageți banii depuși. Mă tem că nu va mai putea fi vorba de facultate pentru Joni.” „Vreți să spuneți că nu știți când va putea Joni să meargă din nou pe picioarele ei? a întrebat mama. „Să meargă? Mi-e teamă că nu ați înțeles. Situația actuală a lui Joni este o stare permanentă. Operația pe care i-am făcut-o n-a schimbat și nu va schimba cu nimic leziunea ei.” Cuvântul permanent mi-a izbit conștiința asemenea unui glonte, își amintește Joni. Aș putea spune că acesta a fost momentul când, pentru prima dată, și părinții mei au fost puși în fața faptului împlinit și real al unei leziuni permanente, al unei situații fără întoarcere. Ori fuseserăm cu toții prea naivi, ori explicațiile personalului medical prea vagi. Poate amândouă. Mâhnirea, nemulțumirea, depresia spirituală și remușcările au năvălit toate peste mine, înfășurându-mă ca într-o pătură groasă și sufocantă. Pentru prima dată de la accident, doream și mă rugam să mor.
În timp ce mă împingeau pe coridor spre salonul care fusese pregătit pentru mine, am reușit să-mi arunc privirea prin ușile deschise ale unor camere, povestește Joni despre experiența mutării într-un centru de recuperare. Era liniște, ca la spital. Nimeni nu era „tămăduit”… nu văzusem pe nimeni umblând. Am văzut, în schimb, oameni gârboviți purtați în scaune pe rotile, alții împachetați în paturi Stryker sau, pur și simplu, stând tolăniți pe paturile lor. Holurile păreau întunecate și apăsătoare, iar persoanele în cărucioare ce stăteau înșiruite pe margine le făceau și mai neatrăgătoare. Am ajuns la camera mea dezamăgită și total descurajată.
Voiam cu disperare să mă sinucid, își amintește Joni. Nu puteam mișca absolut nimic, cu excepția capului. Din punct de vedere fizic eram cu puțin mai mult decât un cadavru. Nu mai speram să ajung să merg vreodată. Dar în același timp, nu aveam deloc idee despre modul în care puteam găsi un scop sau înțeles în viață doar prin derularea existenței ei de zi cu zi, care se reducea la a mă trezi, a mânca, a mă uita la televizor, a dormi, și atât.
Când prietenii săi îi citeau din Biblie făgăduințe despre încredere sau nădejde, ea îi întrerupea: Încercați să aplicați aceste cuvinte, aceste făgăduințe, la mine însămi. Puteți să-mi spuneți modul în care șederea mea aici, de mai bine de un an, lucrează împreună spre binele meu? Care bine? Unde? Când? Nu vreau să mai aud de așa ceva!
În spital, Joni a avut de luptat nu doar cu îndoielile provocate de propria stare, dar și de îndoielile altor pacienți, precum un tânăr tetraplegic care crezuse odată în Dumnezeu, însă suferința l-a făcut să devină agnostic și să se adâncească într-o filosofie nihilistă. Ei bine, spune-mi mie, Joni: dacă există un Dumnezeu, ce poate să-ți facă mai mult decât ți-a făcut deja? Iată cum privesc eu lucrurile. Sunt un infirm pentru totdeauna. Nu voi mai fi niciodată pe picioarele mele. Ce-o să-mi facă Dumnezeu, dacă nu cred? O să mă azvârle în iad? Sunt deja în iad! Nu există Dumnezeu, Joni! Nu există…, îi spunea el.
Eu m-am rugat cu disperare: „Doamne, am numai două lucruri între care pot să aleg – că Tu exiști și că Tu nu exiști. Dacă Tu nu exiști, atunci nu mai văd nicio logică să mai trăiesc. Dacă a crede înseamnă numai a te baza pe lucruri inexistente, vreau s-o știu. De ce să ne păcălim pe noi înșine? Cea mai mare parte a vieții este fără sens. Și se pare că singura concluzie a vieții este disperarea. Ce pot să fac, Doamne? Aș vrea să te cred, dar nu am nimic pe care să mă bazez. Doamne, Tu trebuie să-mi dovedești existența Ta!” Mintea îmi era plină de concepte filozofice și de gânduri mari. Conceptele logice, raționale, intelectuale erau alternativ pentru și contra. Ambele păreau la fel de adevărate. Ce era bine? Ce era greșit? Un gând, sau memoria – o voce calmă și plăpândă – mi-a amintit cu căldură cuvintele profetului: celui cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.
Pot renunța la un an, sau la mai mulți ani din viața mea, pentru a zăcea paralizată. Mi-aș putea sacrifica chiar picioarele și să-mi petrec tot restul vieții într-un scaun cu rotile. Nu m-aș plânge. Dar, Doamne, nu mă vei împiedica să-mi recapăt mâinile și să duc o viață aparent normală. Nu mă vei lăsa toată viața în starea în care mă găsesc acum, nu-i așa? se ruga Joni.
Eram supărată că viața mea se redusese doar la mâncat, respirat și dormit – zi de zi tot la fel. Dar ceea ce descoperisem era faptul că restul omenirii era în aceeași corabie cu mine. Viețile lor se desfășurau în jurul aceluiași ciclu fără sens – cu excepția faptului că, pentru ei, nu era atât de concret. Lucrurile periferice îi distrăgeau de la faptul că erau prinși în această horă. Meseriile lor, familia, școala și timpul liber îi țineau destul de ocupați pentru a nu recunoaște că viața lor era la fel ca a mea – mâncare, respirație, dormit, medita Joni.
Treptat, am aflat că Dumnezeu se interesează de mine. Eram precum un cobai extraterestru, un reprezentant al rasei umane pe care putea fi testat adevărul. Toate capcanele și problemele dispăruseră. Dumnezeu mi le luase și mă lăsase pe mine. Viața mea s-a redus la bazele absolute. Și acum, ce? Ce să fac cu viața mea? mă întrebam. Nu mai am trup, dar sunt totuși cineva. A trebuit să aflu un sens, un scop și o cale, nu doar o satisfacție temporară.
Chris Brown, terapeuta din cadrul programului de terapie profesională, a avut răbdare cu Joni până când ea a acceptat să înceapă să învețe să facă diverse lucruri, precum scrisul sau pictatul, cu gura. „Joni, e grozav. Ai talent”, a încurajat-o Chris după ce Joni a încercat primul ei desen. „Mâinile sunt unelte, și asta-i tot. Îndemânarea, talentul, se află în creier. Odată ce ai practicat, poți să faci la fel de bine lucrul acesta și cu gura, așa cum ai făcut-o cu mâinile.”
Prin exerciții, am reușit să-mi îmbunătățesc îndemânarea și viteza scaunului cu rotile. În cele din urmă, mi s-a dat un scaun cu acționare electrică. Ce senzație de libertate și aventură! Scaunul meu era comandat electric printr-o cutie ce o aveam montată și pe care o manevram folosind bandajul brațului și devenisem atât de bună la asta încât trăiam numai în scaun.
La 15 aprilie 1969 îmi atinsesem scopul în ceea ce privește reabilitarea și mi s-a spus că pot merge acasă. Dar o întrebare serioasă a rămas fără răspuns. „Doctore, am muncit mult pentru a-mi recupera mâinile. Acum încep să mă întreb dacă le voi recăpăta vreodată.” „Nu, Joni. Nu-ți vei mai recupera mâinile niciodată,” mi-a răspuns el trist. „Poți să încerci să te obișnuiești cu ideea și să încetezi să mai speri.”
Cuvintele lui erau exact opusul a ceea ce doream eu să aud, a ceea ce mă rugasem să aud. Nu eram pregătită să accept faptul că voi fi întotdeauna o paralitică cvadriplegică. Dependentă pentru totdeauna și neputincioasă pentru totdeauna. M-am simțit trădată. Dumnezeu mă abandonase.
În cele din urmă, mi-am dat seama că nu ajungeam nicăieri cu răzvrătirile mele împotriva lui Dumnezeu. Am început sa-mi dau seama că acesta este modul meu de a păcătui. Înainte de accident, păcatul consta în lucrurile pe care le făceam. Dar acum nu aveam ocazia să înfăptuiesc gândurile mele păcătoase. Am început să-mi dau seama că păcatul nu este numai un act, ci și o atitudine. Înainte de acțiune, mintea contura gândurile și atitudinile care deveneau baza răzvrătirii mele împotriva lui Dumnezeu, spune Joni Eareckson Tada în autobiografia sa.
Am văzut că supărarea, pofta și răzvrătirea, deși erau „doar” atitudini, deveneau păcate. Păcatul nu era doar aspectul urât al lucrurilor pe care le făceam, ci devenise parte integrantă a constituției mele. Deși nu mai aveam posibilitatea să mă răzvrătesc fizic împotriva lui Dumnezeu, totuși păcătuiam. Păcatul făcea parte din ființa mea. Știam că trăiesc tocmai ceea ce apostolul Pavel descria drept lupta cărnii, a firii pământești, împotriva Duhului. Eram într-o condiție imposibilă – nefericită și incapabilă să plac lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7,8) Nu înțelegeam ceea ce Dumnezeu încerca să-mi arate, astfel că mă rugam: „Doamne, acum știu că Tu ai plănuit ceva pentru viața mea. Dar am nevoie de ajutor pentru a înțelege voia Ta. Am nevoie de ajutor pentru a înțelege Cuvântul Tău. Te rog, Doamne, fă ceva în viața mea ca să mă ajute să Te slujesc și să-Ți cunosc Cuvântul.”
Era vara anului 1969, la doi ani după accidentul meu de plonjare, își amintește Joni. M-am gândit la mulțimea de lucruri ce mi se întâmplaseră de-a lungul acelor doi ani incredibili. Făcând istoricul vieții mele spirituale, am găsit că ea consta în principal din suișuri și coborâșuri fantastice, dar mai ales din coborâșuri. De fapt, abia îmi revenisem din cea mai groaznică depresie nervoasă pe care am suferit-o de la accident. Dacă n-aș fi primit ajutor și călăuzire matură, aș fi putut să mă prăbușesc din nou. Era doar o problemă de timp.
În acest moment a apărut în viața lui Joni un tânăr pe nume Steve, care a început să țină un studiu biblic cu ea și cu alți tineri. El și-a dat seama că eu – și câțiva dintre ceilalți – nu stăpâneam cu adevărat câteva dintre doctrinele creștine de bază: caracterul lui Dumnezeu, divinitatea lui Hristos, păcatul, pocăința și mântuirea, și acestea deveniseră miezul studiului nostru săptămânal. Pe măsură ce Steve ne împărtășea doctrina de bază, am început să văd goliciunea credinței și spiritualității proprii. Urcușurile și coborâșurile mele spirituale puteau fi înregistrate ușor și corect la fel ca progresul meu fizic. Acest lucru devenise ceva ce doream să depășesc, de care să mă ocup în mod pozitiv. Am început să caut principiile spirituale și să-mi centrez viața în jurul lor, sperând într-o schimbare.
Acum plângeam pentru toate acele luni pierdute, pline de amărăciune și atitudini păcătoase. Mă rugam pentru a înțelege voia Sa pentru viața mea. Pentru a afla asta, trebuia să cred că tot ceea ce se întâmplase cu mine era o parte importantă a acelui plan. Am citit: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru ceea ce făcuse și pentru ceea ce avea să facă. Când interesul meu s-a transferat asupra acestei perspective eterne, toate preocupările mele cu privire la scaunul cu rotile au devenit banale. Doctrina suveranității lui Dumnezeu a ajutat ca lucrurile să se așeze la locul lor, ca piesele într-un joc de puzzle. Viețile noastre sunt ca tablourile pe care le pictează Dumnezeu. Adesea sărim de pe șevalet, apucăm pensula și vrem să continuăm singuri pictura. Dar când facem așa, nu obținem decât o copie proastă a capodoperei pe care intenționa El s-o realizeze în viața noastră. Dumnezeu „mă picta” într-o manieră aproape perfectă, așa încât puteam spori valoarea caracterului lui Hristos. Pentru prima dată de când eram paralizată, a fost într-adevăr posibil ca scaunul cu rotile să constituie un instrument de bucurie în viața mea.
Arta lui Joni a fost o reflectare a modului în care Dumnezeu poate înzestra un om ca să se ridice deasupra împrejurărilor. Expozițiile sale i-au făcut cunoscută povestea la radio și la TV, oferindu-i ocazii să împărtășească mărturia sa creștină. A creat chiar o serie de felicitări și tipărituri, numind compania Joni PTL (de la Praise the Lord = Slavă Domnului). Înțelepciune înseamnă a te încrede în Dumnezeu, și nu a întreba „De ce, Dumnezeule?” Mă pot relaxa în voia lui Dumnezeu, pentru că știu că El îmi controlează întreaga viață. Aceasta nu reprezintă o acceptare oarbă, stoică și încăpățânată, ci o cunoaștere a lui Dumnezeu și a faptului că El merită încredere din partea mea. Deși eu sunt nestatornică, supărată și îndoielnică, Dumnezeu nu face la fel; El este constant, iubitor pentru veșnicie, încheie Joni Eareckson Tada. O concluzie surprinzătoare, având în vedere experiențele traumatizante prin care a trecut și neputința ei. Însă lucrarea transformatoare a lui Dumnezeu se vede atât de clar în viața lui Joni și în maturizarea ei spirituală, și vă invit să descoperiți în autobiografia ei, Joni, frânturi din această lucrare, care cu siguranță vă vor mișca, vă vor determina să fiți mai mulțumitori și să Îi dați slavă lui Dumnezeu. De reținut este că acest volum a foat publicat pentru prima oară în 1976 și descrie acea primă perioadă ca persoană paralizată, iar Joni de atunci mi se pare la ani-lumină distanță din toate punctele de vedere de Joni de astăzi – ceea ce este o încurajare și pentru noi, că oricât de jos am ajunge, Dumnezeu poate face lucruri extraordinare cu viața noastră dacă Îi permitem.
Despre Joni cea de astăzi puteți afla mai multe de pe site-ul său, joniandfriends.org, unde puteți citi despre misiunile sale, Wheels for the World, taberele pentru familii, programele de educație pentru persoanele cu dizabilități, programele de televiziune și de radio cu mesajele lui Joni și chiar moduri în care vă puteți implica.
Iar episodul despre cartea ei poate fi ascultat, în întregime, aici:
CARTEA E O VIAȚĂ 