Istoria bisericii occidentale cunoaște trei figuri a căror gândire teologică a avut consecințe universale: Augustin, care a pus bazele civilizației creștine, Toma d’Aquino care a îngemănat credința și rațiunea, și Martin Luther, care a făcut din religie o chestiune existențială.
Astăzi vom deschide împreună primul volum din colecția Reforma, apărută la editura Logos, colecție care cuprinde scrieri de seamă ale celor mai importanți reprezentanți ai Reformei.
Primul volum conține scrieri ale lui Martin Luther. Traducerea, biografia și notele sunt alcătuite de Petru Forna, iar introducerile și tabelul cronologic de către Daniel Zileki.
Cu siguranță că Martin Luther nu este doar cel care a pus temelia protestantismului, așa cum îl cunoaște o lume întreagă, ceea ce s-a petrecut la scurtă vreme după afișarea celor 95 de teze. El este în același timp – după Walther von der Vogelweide și înainte de Johann Wolfgang von Goethe – cel de-al doilea pilon al culturii și civilizației germane, scrie Petru Forna, la începutul schiței sale biografice.
Pentru autorul acestor rânduri, a fost o mare bucurie și cinste de a-l aduce pe Martin Luther în apropierea cititorului în limba română. Ca germanist, ca profesor universitar, ocupându-mă de peste patru decenii de istoria limbii germane și de literatura germană veche și medie, faptul că am putut traduce unele dintre scrierile lui Luther a constituit mult mai mult decât un contract oarecare între o editură și un tălmăcitor. Traducerea unor scrieri ale lui Martin Luther în limba română o consider încununarea unei îndelungate activități de traducător.
În schița biografică, Petru Forna a încercat să se ferească de interpretări, prezentând faptele așa cum au fost. Cel care-l citește va înțelege mai bine decât din orice fel de interpretare ce a însemnat și înseamnă Luther ca om și teolog, ca trup și spirit, ca făptură trecătoare și nemuritoare, în trecut, acum și mereu, afirmă Forna.
Apoi, introducerea lui Daniel Zileki ne ajută să înțelegem că la baza Reformei stau cauze variate: politice, sociale, economice, religioase și culturale. Dacă sintetizăm cauzele politice cele mai importante pentru înțelegerea Reformei, putem aminti: formarea statelor naționale în secolul al XV-lea, care înlocuiau conceptul medieval de stat universal, alegerea lui Carol al V-lea ca împărat german, suveranitatea statelor germane, incapacitatea împăratului de a impune o putere centralizată asupra statelor germane, lupta acestora pentru eliberare de sub influența Romei și pericolului otoman.
Chiar dacă, din perspectiva evenimentelor istorice, au existat cauze multe și complexe care au contribuit la dezvoltarea Reformei, pentru Luther a existat una singură: ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.
Cu toate că Luther nu a scris niciodată o lucrare de teologie sistematică sau vreun tratat teologic de mare întindere, învățătura sa se poate sistematiza în câteva expresii centrale: sola Scriptura (numai Scriptura), solus Christus (numai Hristos), sola fide (numai credința), sola gratia (numai harul). Aceste principii marchează structura de bază a concepției teologice a călugărului din Wittenberg.
Pentru a finanța nespus de costisitoarea construcție a Catedralei Sfântul Petru din Roma, precum și pentru a umple visteria secătuită a curiei, Papa Leon al X-lea a emis în anul 1517 o indulgență generală. Prințul elector de Mainz, Albrecht, fratele principelui elector Joachim I de Magdeburg, fire ușuratică și iubitoare de lux, dar care era și ctitorul așezământului de rang archiepiscopal din Magdeburg și Halberstadt, a închiriat vânzarea indulgențelor pentru Germania, punând ca acestea să fie vândute în Saxonia de dr. Johann Tetzel, un călugăr dominican de proastă reputație, ceea ce el a și dovedit în cele mai felurite moduri.
Și unii dintre fiii de spovedanie ai lui Luther s-au repezit la Juterbegk, unde rezida Tetzel. Răspunsurile pe care aceștia i le dădeau lui Luther la spovedanie, atunci când îi mustra, i-au deschis ochii, umplându-l de revoltă, așa că s-a adresat mai multor episcopi cu rugămintea să renunțe la această anomalie, ba a ținut la Wittenberg și o predică intitulată Despre indulgențe și îndurare. În cele din urmă, la 31 octombrie 1517, pe la orele amiezii, a bătut pe poarta bisericii Castelului din Wittenberg 95 de teze, care vor avea o influență deosebită în desprinderea de Biserica Catolică. Textul, redactat inițial în limba latină, a fost tradus foarte curând în germană. Iată câteva dintre cele 95 de teze, traduse după varianta germană.
Pentru că Învățătorul și Domnul nostru Isus Hristos spune: Pocăiți-vă etc., El vrea ca întreaga viață a credincioșilor Săi pe pământ să fie o pocăință de durată și neîntreruptă, scria Luther în prima sa teză. Păstrați aceeași părere de rău și durere în suflet, căci aceasta este adevărata pocăință, atât timp cât unul se disprețuiește pe sine însuși până la pășirea în viața veșnică.
Fiecare creștin, dacă îi pare cu adevărat rău de păcatele pe care le-a făcut, are deplina iertare de ispășire și chin, care i se cuvine și fără de indulgențe, scria Luther în teza nr. 36.
Creștinii ar trebui învățați că cel care-l dăruiește pe sărac sau îl îndestulează pe nevoiaș face mai mult bine decât dacă ar cumpăra indulgențe. Căci prin fapta iubirii, dragostea crește și omul devine mai evlavios; prin indulgențe nu se face însă mai bun, ci doar mai sigur că este eliberat de supliciu și pedeapsă.
Așa că să fie alungați toți acei profeți care Îl vestesc pe Hristos, zicând: pace, pace; și totuși nu este pace. Ar trebui să li se amintească creștinilor că trebuie să se nevoiască să-L ajungă pe Învățătorul lor, Hristos, doar prin cruce, moarte și iad. Și, așadar, să ajungă în Împărăția cerurilor mai mult prin mâhnire, decât prin tulburarea păcii, încheie Luther seria sa de teze.
Dintre cele trei mari lucrări ale anului 1520, Despre robia babiloniană a bisericii este cea mai reprezentativă din punct de vedere teologic. Dacă în Către nobilimea germană, Luther cere reforma societății și a bisericii din exterior, acum se dedică schimbărilor din interior, a teologiei, în special a învățăturii despre sacramente sau taine. Luther face o comparație între captivitatea poporului evreu în Babilon și robia creștinătății sub practica sacramentelor catolice, care erau create de oameni și n-aveau niciun temei în Sfânta Scriptură.
„Slăvit fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, care „după mulțimea îndurărilor Sale” a lăsat măcar această taină neatinsă și nepătată de oameni în Biserica Sa, păstrând-o așa cum a fost pentru toate neamurile și pentru toți oamenii, scria Martin Luther despre taina botezului. Căci dacă această taină ar fi să fie dată celor maturi și puternici, se pare că puterea și dumnezeirea Lui n-ar putea fi păstrate, din cauza tiraniei pe care o pun lăcomia și superstiția, așa că tot ceea ce este de la Dumnezeu s-ar prăbuși. Deșteptăciunea cărnii ar fi născocit și aici, fără îndoială, niște „pregătiri” și niște „demnități”, în urma lor apărând niște rețineri, restricții și tot ceea ce mai înseamnă sete de câștig, după care apa s-ar vinde la fel cum se vând azi indulgențele.
Botezul înseamnă două lucruri: moartea și învierea, ceea ce închipuiește o împlinire pe de-a întregul și desăvârșită, continuă Martin Luther. Așa spune și Pavel: „Suntem îngropați cu Hristos în moarte prin botez, dar tot așa cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa ne vom trezi și noi la o nouă viață.” Această moarte și această înviere noi o numim „ființa cea nouă”, „naștere din nou” și „naștere spirituală”, care nu trebuie înțeleasă alegoric, ca moarte a păcatelor și viață a îndurării, așa cum fac mulți, ci ca moarte adevărată și înviere adevărată. Căci botezul nu este ceva inventat. Și nici păcatul nu se stinge cu totul, iar îndurarea nu se face simțită până ce trupul plin de păcate nu este nimicit, așa cum spune Pavel.
Căci atâta timp cât suntem carne, se ridică și sunt ridicate poftele cărnii. De aceea și murim pentru această lume și trăim prin Dumnezeu în viața viitoare, și anume atunci când începem să ne dăm seama că a crede înseamnă cu adevărat moarte și înviere, adică sfântul botez, în care ne cufundăm și ieșim din nou la suprafață.
Tot ceea ce facem în această viață și ce este de folos pentru a omorî poftele cărnii, trezind sufletul, ține de botez. Cu cât mai degrabă ne eliberăm de viață, cu atât mai repede împlinim botezul nostru, și cu cât mai multe greutăți suferim, cu atât mai la fel suntem cu botezul nostru. Tocmai de aceea biserica a fost în cea mai bună rânduială și pe vremea când erau uciși zilnic martiri, aceștia fiind socotiți ca oi de sacrificiu. Căci pe acea vreme în biserică se respecta cu încăpățânare puterea botezului, pe care noi azi nici n-o mai cunoaștem din pricina atâtor fapte bune și a lucrărilor omenești. Căci tot ceea ce trăim trebuie să fie botez sau să împlinească semnul tainei botezului, dacă suntem eliberați de toate celelalte, fiind sfințiți doar pentru botez, ceea ce înseamnă pentru moarte și înviere.
Apoi, Martin Luther scrie despre taina pocăinței, despre care afirmă cu părere de rău că, din cauza poftei de câștig a oamenilor, și-a pierdut cu totul înfățișarea de taină. Făgăduiala botezului le-a rămas într-o anumită măsură doar copiilor, făgăduiala pâinii și a paharului s-a stins, fiind târâtă în robia lăcomiei lor; din credință s-a făcut o faptă bună, iar din testament o ofrandă. Taina pocăinței s-a transformat într-o îngrozitoare tiranie, ajutând la punerea pe picioare a unei stăpâniri mai mult decât lumești. Ferește-te, așadar, să ai prea mare încredere în pocăința ta sau să crezi că iertarea păcatelor se datorează regretului pe care-l simți, îndemna Martin Luther. Căci Dumnezeu nu se uită la tine pentru acestea, ci pentru credința ta, prin care I-ai simțit amenințările și făgăduielile, doar acestea provocându-ți căința. Or, tocmai de aceea datorăm ceea ce este bun în căință adevărului lui Dumnezeu și credinței noastre, nu grijii cu care ne înșirăm păcatele. Toate celelalte sunt fapte și fructe, care vin de la sine; ele nu fac bun omul, ci se petrec de la acela care s-a făcut bun prin credința în adevărul Domnului.
Următoarea scriere a lui Martin Luther prezentată în volumul I al colecției Reforma este Către nobilimea germană. Aceasta a fost prima lucrare care conține îndemnuri concrete referitoare la reforma bisericii, a universităților, precum și a vieții sociale și politice. Importanța lucrării constă mai puțin în descrierea acestor reforme, și mai mult în justificarea lor teologică. La baza acestui pamflet se află doctrina revoluționară despre „preoția tuturor credincioșilor”. Astfel, Luther a răsturnat relația tradițională dintre stat și biserică, prin care bisericii îi revenea puterea absolută.
Timp de secole, papalitatea a considerat că toate autoritățile lumești de la împărat în jos se aflau sub controlul absolut al bisericii și că intervenția bisericii în problemele seculare era absolut justificată, statului și reprezentanților lui nefiindu-le însă permis să se amestece în problemele bisericii. Luther a respins categoric supremația bisericii asupra statului, chemându-i pe reprezentanții statului să-și asume răspunderea pentru reforma bisericii din regiunile lor.
Papalitatea a refuzat categoric să corecteze abuzurile din biserică și să inițieze un program de reformă. Ca urmare, Luther a formulat teza sa centrală conform căreia aceasta trebuie să fie obligația statului, care, la rândul său, a primit-o ca putere de la Dumnezeu. Această idee, mai mult decât oricare alta, a marcat sfârșitul conceptului medieval de creștinătate și intrarea în epoca modernă.
Știu bine că, deși cauza mea este dreaptă, ea va fi condamnată pe pământ, fiind justificată doar de Hristos din ceruri, căci tot ceea ce am scris pentru creștini și pentru cauza creștinătății poate fi judecat doar de Dumnezeu, neputând fi cuprins de oamenii de pe pământ, căci mereu împotrivirea a fost prea mare și prea puternică. De aceea, cea mai mare grijă și frică a mea este ca ceea ce spun să nu fie condamnat, lucru prin care s-ar recunoaște că nu-I place lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne dea tuturor o înțelegere creștină, mai ales nobilimii creștine de naționalitate germană, adevăratul curaj spiritual, pentru a face tot ce-i mai bun pentru bietele biserici. Amin.
Așa se încheie lucrarea lui Martin Luther, Către nobilimea germană. Vă invităm să studiați pe îndelete acest prim volum al colecției Reforma, în care veți găsi toate cele 95 de teze, precum și lucrările deja amintite. Pe lângă Despre robia babiloniană a bisericii și Către nobilimea germană, veți mai descoperi și o a treia lucrare importantă a reformatorului, tot din anul 1520, numită Despre libertatea creștinului, care conține și o scrisoare cel puțin interesantă, dacă nu chiar controversată, adresată papei.
A fost interesant să descopăr modul în care scria Martin Luther, pentru că, chiar dacă aveam câteva informații despre el, nu știam exact ce cuprind lucrările sale. Citindu-l, am căpătat o imagine mult mai clară asupra ideilor bune cu care a venit, dar și a omisiunilor lui. Introducerile sunt ample și pline de detalii semnificative din politica, istoria și cultura acelor vremuri, iar Petru Forna, autorul biografiei, are grijă să prezinte un portret demitizat al lui Martin Luther, povestind atât momentele în care acesta a dat dovadă de multă înțelepciune, diplomație și tactică, dar și cele în care a fost poate prea neînduplecat și agresiv, refuzând dialogul. De asemenea, veți mai descoperi și un tabel cronologic care vă va ajuta să ordonați și mai bine evenimentele descrise în schița biografică.
Puteți asculta în întregime episodul aici:
Al doilea volum din colecția Reforma, cuprinzând tot scrieri ale lui Martin Luther, este prezentat în episodul următor:
CARTEA E O VIAȚĂ 