Părinții Bisericii – Maxim Mărturisitorul


Astăzi avem înaintea noastră un model pentru ceea ce se cheamă a fi purtător al Tradiției creștine – teolog biblic contemplativ, filosof de formație aristotelică, mistic înscris în marea tradiție neoplatonică a lui Grigorie al Nyssei și al lui Dionisie Areopagitul, monah aspru, vârf de lance între luptătorii Bisericii, martir al hristologiei. „Nu se amestecă nicăieri, însă este întotdeauna pregătit să intervină. Coagulează spiritele în modul cel mai natural în jurul posturii sale echilibrate. Răspunde, cu o dragoste care se păstrează în afara sferei patimilor, tuturor invidiilor și defăimărilor.*” Este vorba despre Maxim Mărturisitorul.

Pentru a-l situa în timp, în special raportându-ne la Părinții Bisericii deja prezentați, ne aflăm la patru sute de ani după Origen și la aproape trei sute de ani după marii Capadocieni (Vasile, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa), Ioan Gură de Aur și Ieronim, și nu cu mult mai puțini după Augustin. Perioada de aur a definirii învățăturii trinitare și a celei hristologice își cunoscuse apusul odată cu ținerea celor două sinoade, de la Efes (431) și Calcedon (451). În jurul anului 500 apare anonimul care se recomandă drept (pseudo-) Dionisie Areopagitul. La sfârșitul acestei epoci se naște Maxim Mărturisitorul.

În acest moment, în care popoarele Răsăritului și Apusului încă aveau o istorie comună și erau angajate într-o luptă comună, a avut uriașe consecințe faptul că a existat un om care, aparținănd în aceeași măsură tuturor părților și dăruind în egală măsură tuturor, i-a însumat într-o anumită măsură pe toți și a contopit diferitele grupuri și metode de gândire – iar aceasta nu superficial, ci, pe cât a fost posibil, în profunzime și organic, scria Hans von Schubert despre Maxim, în Geschichte Der Christlichen Kirche Im Frühmittelalter (Istoria Bisericii Creștine în Evul Mediu timpuriu)

Așadar, Maxim Mărturisitorul (580-662) a fost un călugăr, teolog și polemist. Este considerat părintele teologiei Bizantine, culegând și sintetizând cele mai bune idei ale creștinismului răsăritean din primele șapte secole. Maxim este cel mai bine cunoscut pentru rolul decisiv jucat împotriva ereziei monotelite – controversa asupra numărului de „voințe” pe care le-a avut Hristos cel Întrupat – culminând cu cel de-al Șaselea Conciliu Ecumenic (Al Treilea Conciliu de la Constantinopol, 680-681) și proclamarea diotelismului – Hristos are două voințe, corespunzătoare celor două naturi ale Sale. Maxim a fost dispus să îndure tortura și exilul fără să renunțe la convingerile sale. De aceea, a primit numele de „Mărturisitorul”.

Maxim afirmă, în scrierile sale, valoarea firii omenești în fața lui Dumnezeu, Care a creat-o ca să o mântuiască și să o îndumnezeiască, nu ca să o topească, sau să o știrbească prin apropierea Lui de ea, făcând oamenii simple marionete în mâinile Lui – contrazicându-l astfel și pe Origen care deprecia valoarea lumii materiale și a umanității în forma ei fizică, sau specula (similar gnosticilor) că sufletele preexistente au fost trimise să fie pedepsite în trupurile pământești.

În scrierile antimonotelite, Maxim arată că voința ține de ființa rațională a omului, reprezentând mișcarea ei liberă spre desăvârșire în unirea cu Dumnezeu, când e menținută în acordul ei cu firea umană și cu voia Creatorului acesteia. Căci voința e una cu libertatea, și Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat nu duce firea omenească spre mântuire ca pe un obiect lipsit de voință. Omul nu se conduce numai prin impulsuri. O fire omenească fără voință nu e o fire omenească reală. Și ceea ce n-a fost asumat de ipostasul divin, n-a fost mântuit.

Desigur, voința poate lua și forma unei socotințe contrare firii și lui Dumnezeu. Dar în Hristos, ea n-a luat această formă, pentru că Cel ce se manifestă prin ea este ipostasul cel Unul, sau Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, care o ține în acord cu voia Sa dumnezeiască.

Controversa monotelistă punea întrebarea: Hristos are o voință, sau două? Este voința un atribut al naturii, sau o funcție a persoanei? Conform mărturisirii calcedoneene, dacă ar fi doar a persoanei, atunci ar rezulta o singură voință. Însă, tot prin logica calcedoneeană, dacă este un atribut al naturii, atunci rezultă două voințe. Maxim era convins că poziția monotelită a unei singure voințe punea în pericol credința în întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu și mântuirea pe care a înfăptuit-o. Ceea ce nu este asumat, nu este vindecat (așa cum susținea și Grigorie de Nazianz în secolul al patrulea, împotriva apolinarienilor). Cu alte cuvinte, dacă Hristos nu Și-a asumat o voință umană, pe lângă voința divină eternă pe care o împărtășește cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atunci cum poate răscumpăra și vindeca voința umană căzută? Dacă Hristos nu a avut și voință umană, atunci întruparea a fost incompletă. Maxim a găsit un argument răsunător chiar în rugăciunea lui Isus din Ghetsimani (pe lângă multe alte texte): „Facă-se nu voia mea, ci voia Ta” (Luca 22:42). Dacă Isus ar fi avut o singură voință, cea divină, asta L-ar fi separat pe Domnul Întrupat de natura pe care o mântuie adoptând-o, și nu ar mai servi drept model credincioșilor: de vreme ce voința Lui ar fi strict divină, nu ar fi avut cum să fie supus ispitei la fel ca noi (Evrei 4:15).

Chiar dacă pentru urechile moderne o asemenea controversă ar părea o simplă pierdere de timp, pentru Maxim și cei din vremea sa, era un atac asupra Evangheliei. Analizele lui Maxim referitoare la tema voinței omenești a lui Hristos sunt de o mare subtilitate, îmbinându-se cu lămuriri prețioase asupra deosebirii dintre fire și persoană, dinre rațiunea firii și modul concretizării ei în persoane și a precizării voinței firii prin ipostas sau persoană. Prin ele se aduc noi precizări sensului persoanei depline a lui Hristos, necunoscute în filosofia de până atunci. Teologia lui Maxim este mai vastă, însă, decât o simplă controversă – pentru el, întreaga realitate, de la disciplina spirituală proprie, până la închinarea Bisericii, de la ordinea creației până la aplecarea spre filosofie – toate sunt însumate în Logosul Întrupat și în Dumnezeul Triunic pe care Îl revelează.

Dintre scrierile sale fac parte următoarele:

Răspunsuri către Talasie – O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură;

  • Ambigua – O explorare a pasajelor dificile întâlnite în scrierile areopagitice și în cele ale Sfântului Grigorie de Nazianz, concentrate pe probleme hristologice;
  • Mistagogia – Comentariu și meditație cu privire la Sfânta Liturghie;
  • Comentariu la Psalmul 59;
  • Tâlcuire la Tatăl nostru;
  • Capete despre dragoste – Maxime cu privire la viața duhovnicească, grupate în colecții de câte-o sută;
  • Capete teologice;
  • Cuvânt ascetic – Dialog cu privire la viața monastică;

Hristos este simplu cu cei simpli și învățat cu cei învățați.

Dumnezeu cel Întrupat voiește și lucrează atât în divinitatea Sa, cât și în umanitatea Sa. Nu Îi lipsește nici unul dintre acele lucruri prin care este cunoscut ca Dumnezeu, și nici unul dintre acele lucruri prin care este cunoscut ca om, cu excepția păcatului. (…) El este deplin în fiecare dintre naturi.

Același Dumnezeu este cu adevărat Unitate și Trinitate: Unitate, conform principiului esenței și Trinitate conform felului de existență. Aceeași realitate este în unitate fără a fi divizată de Persoane, și este în același timp Trinitate fără a fi amestecată în Unitate.

Rugăciunea este mai înaltă decât teologia. Căci cel ce teologizează despre Dumnezeire, o face pe baza lucrurilor care au fost cunoscute, însă rugăciunea unește sufletul, într-un mod necunoscut și inefabil, cu Dumnezeu Însuși.

Taina întrupării Cuvântului are puterea tuturor înțelesurilor ascunse ale Scripturii, precum și cunoștința creaturilor vizibile și inteligibile. Cel ce cunoaște misterul Crucii și Mormântului, cunoaște principiul acestor creaturi. Iar cel ce a fost inițiat în tainele puteriilor de neînchipuit ale Învierii, cunoaște scopul pentru care Dumnezeu a făcut la început toate lucrurile.

Ce poate fi mai extraordinar decât faptul că Hristos, fiind Dumnezeu prin natură și considerând potrivit să devină om prin natură, nu a sfidat limitele niciuneia dintre naturi în relație una cu alta, și a rămas pe deplin Dumnezeu, fiind pe deplin om? Având în vedere că diferența de natură dintre cele două părți nu admite nici un amestec, El nu a fost împărțit, și nu a cunoscut vreo confuzie cu privire la unitatea supremă a Persoanei Sale.

La început, umanitatea a fost creată după chipul lui Dumnezeu, pentru a fi născută veșnic de Duhul Sfânt, prin exercițiul voinței libere, și pentru a dobândi darul de a fi absorbit de Dumnezeu, ținând poruncile divine, astfel încât omul, așa cum a fost făcut de Dumnezeu în natura lui, să devină fiu de Dumnezeu și îndumnezeit de Duhul Sfânt, prin har.

Rugăciunea neîncetată este ținerea minții în profundă reverență și a dorinței strâns legată de Dumnezeu, agățarea de Dumnezeu în nădejde, a fi plin de încredere în Dumnezeu în toate lucrurile, atât în faptele noastre, cât și în ceea ce ni se întâmplă.

Cel ce Îl iubește pe Dumnezeu, nu se poate să nu iubească pe oricine ca pe sine însuși, chiar dacă este nemulțumit de patimile celor care nu sunt încă sfințiți.

Lupta împotriva gândurilor este mai dificilă decât cea împotriva faptelor, căci este mai ușor să păcătuiești cu gândul decât cu fapta.

Dumnezeu, după ce a făcut și a adus toate la existență cu putere nesfârșită, le susține, le adună, le cuprinde și le strânge întreolaltă și la Sine prin purtarea de grijă, atât pe cele raționale, cât și pe cele supuse simțurilor. (…) Astfel, Dumnezeu, Care este în măsură infinită mai presus de totul, fiind totul în toate, va fi numai El singur văzut de cei curați la înțelegere, când mintea, culegând contemplativ sensurile lucrurilor, va ajunge la Dumnezeu Însuși, ca la cauza, începutul și scopul ultim al nașterii și al devenirii tuturor, și la sânul adânc și nedepărtat al întregului cuprins. În același chip și sfânta biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând același lucru cu noi precum Dumnezeu, imitându-L cum imită o icoană modelul său.


*din volumul Liturghia Cosmică. Lumea în gândirea lui Maxim Mărturisitorul, de Hans Urs von Balthasar

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: