Etichetă: Advent

Advent în Narnia #7 – Pâinea vieții


Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer, căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa.”

„Doamne”, I-au zis ei, „dă-ne totdeauna această pâine.”

Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.

Ioan 6:32-35

Dulciurile Vrăjitoarei Albe sau „mâncarea magică proastă” cum o numește Lewis, îl face pe Edmund să-și piardă apetitul pentru hrană sau „mâncare obișnuită bună”. Edmund dezvoltă o dependență fizică și spirituală față de puterea Vrăjitoarei și rahatul ei turcesc fermecat.

Cu toții avem „mâncăruri proaste” cu care înlocuim mâncarea bună, fie că e vorba de mâncare de la fast-food sau altceva ce folosim ca să evităm durerea, teama sau goliciunea. În viața creștină, adevărata noastră hrană o reprezintă Pâinea Vieții –Isus Însuși. Pâinea vieții ne hrănește cu dragoste, speranță, iertare și comunitate. Cu această hrană adevărată, Isus spune că nu ne va mai fi foame niciodată.

Desigur, există înfometare și înfometare. Un pic de pâine și o gură de vin nu ne vor împiedica stomacurile să ghiorțăie. Familiile înfometate nu pot să folosească credința pentru a nu muri de foame dacă nu au nimic de mâncare.

În acest pasaj, Isus vorbește despre cea mai profundă foame și sete a noastră ca ființe umane – după relații, după semnificație, după Dumnezeu. S-ar putea să ne gândim că ne e foame după alte lucruri: siguranță, frumusețe, respect, o familie fericită, o avansare la locul de muncă. Sau după lucruri palpabile cum ar fi cartofii prăjiți, Facebook-ul, vinul roșu, televizorul sau exercițiile fizice. Niciunul dintre aceste lucruri nu sunt gunoaie în ele însele sau ele singure, dar dacă le folosim pentru a ne hrăni cele mai profunde nevoi ale noastre ele pot deveni un fel de „mâncare magică proastă”, fără nicio abilitate să ne sature cu adevărat.

Ce înseamnă, mai exact, să ne hrănim cu Isus în loc de mâncare proastă? Înseamnă să ne închinăm și să primim Euharistia – Cina Domnului în mod regulat, dar poate însemna și să fi alături de un prieten când are probleme, să îți pui timp deoparte pentru rugăciune sau să chemi Numele lui Isus, să dormi bine, să citești Biblia și să crești în dragoste față de prietenii și familia ta. Dacă putem să facem din astfel de lucruri hrana noastră obișnuită bună, vom găsi plinătatea vieții și hrana în Hristos și vom renunța mult mai ușor la „mâncarea magică proastă”.

(După Advent in Narnia – Reflections for the Season de Heidi Haverkamp)

Advent în Narnia #6 – Rahat turcesc


De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură?

Isaia 55:2a

După ce Edmund o urmează pe Lucy prin șifonier, Vrăjitoarea Albă îl descoperă singur în pădure. Ea este suspicioasă la început, dar apoi îi oferă un loc în sania sa și ceva de băut. El îi cere rahat turcesc, un jeleu înzăpezit cu zahăr pudră, la fel ca zăpada din Narnia.

Când rahatul turcesc este proaspăt acesta are gust de nuci, e moale, cremos și delicios, dar se strică repede, ceea ce-l face să fie tare și lipsit de gust.

Vrăjitoarea nu-i dă lui Edmund rahat turcesc adevărat. Ea îi dă un fel de narcotic, „acesta era rahat turcesc fermecat și… oricine gusta din el, voia mai mult și mai mult.” Edmund mănâncă până la ultima bucățică, încercând să umple astfel toate locurile goale din sine însuși.

Ce este hrana adevărată și ce este mâncarea proastă? Ce este real și ce este iluzie? Vrăjitoarea Albă este frumoasă și puternică, dar îi pasă doar de sine însăși. Rahatul turcesc al Vrăjitoarei este delicios, dar îl lasă pe Edmund nesătul și tânjind după mai mult. Mai târziu, Edmund descoperă că nu îl mai interesează mâncarea adevărată; „se gândea tot timpul la rahat turcesc – și nimic nu strică gustul mâncării obișnuite bune la fel de mult ca amintirea unei mâncări magice proaste”.

Reclamele, mijloacele de socializare online sau chiar propria familie s-ar putea să încerce să te convingă că există anumite așteptări sau produse de care ai nevoie pentru a fi cu adevărat fericit de Crăciun.

Dar ce va aduce cu adevărat bucuria și ce vor fi doar calorii goale? Câteodată este greu de zis, mai ales atunci când ne simțim ca Edmund – singuri, inconfortabili și plini de durere.

(După Advent in Narnia – Reflections for the Season de Heidi Haverkamp)

Advent în Narnia #5 – Pocăință


În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.’”

Ioan purta o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste† şi miere sălbatică.

Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.

Matei 3:1-6

Ioan Botezătorul este și el un om păros, sălbatic care trăiește la granița dintre două regate. Tumnus o întâlnește pe Lucy la granița dintre Narnia și șifonier, iar oamenii vin din toată Iudeea să-l întâlnească pe Ioan la Iordan, unde el stă la granița dintre ceea ce a fost și împărăția ce urma să vină.

Când îl găsesc, în pustia deșertului de la estul Ierusalimului, oamenii își mărturisesc păcatele și sunt botezați în râu. Ei vin să se pregătească pentru venirea lui Isus, deși ei nu știu încă ce înseamnă asta.

Adventul este o perioadă de tranziție. Un nou an este pe cale să înceapă. Așteptăm venirea lui Isus – și nașterea sa în Ziua de Crăciun, și a doua sa venire în Zilele din Urmă.

Anul Nou este de obicei momentul când ne evaluăm regretele și facem planuri pentru a ne schimba în bine; dar Adventul ne dă startul mai devreme. Ce anume din trecutul nostru ne împovărează cu vinovăție sau rușine? Cum putem să căutam iertare și să facem loc într-o inimă grea pentru venirea lui Hristos? Ioan Botezătorul este necrutățor în chemarea sa către păcătoși, dar deseori păcatele și slăbiciunile noastre sunt la fel de necruțătoare în strânsoarea în care ne-au prins viețile. Dumnezeu ne invită să ne pocăim și să alegem în schimb dragostea și harul său necruțătoare.

(După Advent in Narnia – Reflections for the Season de Heidi Haverkamp)

Advent în Narnia #4 – Dl. Tumnus


Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: ‘Milă voiesc, iar nu jertfă!’ Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.

Matei 9:13

Domnul Tumnus se izbește de Lucy la felinar, având brațele pline de pachete învelite în hârtie. (Lucy se întreabă dacă a fost la cumpărături pentru Crăciun.) El scapă toate pachetele în zăpadă, surprins să vadă un om în Narnia. Lucy nu scapă niciun pachet, dar faunul nu seamănă cu nimeni altcineva pe care să-l fi văzut ea. Este pe jumătate sălbatic, cu două picioare de capră, două coarne și o coadă; și pe jumătate îmblânzit, cu piept de om, un fular roșu, o umbrelă, cu coada atârnată peste unul din brațe.

În ciuda salutului său blând și a aparenței sale docile, Tumnus încearcă să o răpească pe Lucy. După ce o servește cu ouă și pâine prăjită, el încearcă să o adoarmă cântându-i pentru a o putea preda Vrăjitoarei Albe. El este dărâmat, îi mărtuisește totul în lacrimi, dar îi explică faptul că trebuie să o trădeze.

Lucy este doar o fetiță, dar este mai dârză decât faunul și se menține pe poziții. În timp ce-i oferă cu bunătate propria batistă pentru a-și șterge multele lacrimi, ea insistă ca el să se răzgândească, să se pocăiască. Simțul său justițiar și bunătatea ei îl convertesc pe Tumnus; el își schimbă părerea și devine prietenul lui Lucy în loc de răpitorul ei, chiar dacă asta înseamnă să se pună pe sine într-un mare pericol.

Adventul este o perioadă de pocăință și Dl Tumnus este un model bun pentru noi. Precum Tumnus, oamenii sunt sălbatici și blânzi, temători și iubitori, păcătoși și sfinți. Precum Lucy, Dumnezeu ne cheamă să ne reglăm conturile, dar ne oferă și dragoste și milă.

(După Advent in Narnia – Reflections for the Season de Heidi Haverkamp)

Advent în Narnia #3 – O mare lumină


Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian.

Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc. Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.

Isaia 9:2, 4-6

Timp de secole, tradiția creștină a crezut că venirea lui Isus a fost profețită în acest pasaj care era citit de Crăciun. Exprimarea este minunată, „Poporul care umbla în întuneric”, „un Copil ni S-a născut”, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”. Dar mă întreb dacă ne ferim ochii de acele maldăre de cizme arzânde și haine însângerate? Poate suntem șocați la început, dar apoi trecem repede la mult mai familiara poveste de Crăciun.

Sunt cu adevărat sângele și războiul atât de nelalocul lor de Crăciun sau în oricare alt moment? Războiul îi pândea pe israeliți și pe iudei când Isaia și-a scris profeția. Violența ocupației romane era foarte reală pentru evreii din timpul lui Isus. Lucy trebuie să fi intrat în șifonier cu imaginea bombardamentelor și a focului din timpul Blitz-ului londonez încă foarte proaspătă în minte. Creaturile din Narnia trăiesc sub jugul unei Vrăjitoare care le-a înghețat ținutul și care îi transformă pe trădători în stană de piatră. Pe toți ne umbrește întunericul sau pericolul de vreun fel: războiul, cancerul, sărăcia, relațiile frânte, depresia.

Dumnezeu promite prin Isaia că „peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină”. Aslan a făcut o promisiune asemănătoare Narniei prin lumina unui felinar cândva stricat, și Dumnezeu promite și El lumina unui foc arzător, unul care va distruge instrumentele cruzimii și ale suferinței și ne va călăuzi pașii pe calea păcii.

(După Advent in Narnia – Reflections for the Season de Heidi Haverkamp)