Autor: Irina Enache

Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna. (Ioan 12:8)

A alege oamenii neînsemnați, micile bucurii, întristările, a avea încredere că în acel loc, Dumnezeu Se va apropia – iată calea grea a lui Isus. Ceva din mine vrea întotdeauna să transforme calea lui Isus în ceva onorabil în ochii lumii. Mereu îmi doresc ca această cale neînsemnată să devină o cale importantă, măreață în ochii lumii. Însă lucrarea lui Isus, care se îndreaptă către locurile de la care lumea se îndepărtează, nu poate fi transformată într-o poveste de succes.

Însă nu este o cale pe care mergem singuri. Calea lui Isus poate fi parcursă doar cu Isus. Doar cu El putem ajunge în acel loc unde nu mai rămâne nimic, decât har. Acel loc din care Isus a strigat „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Acel loc din care Isus a fost înviat.

Dacă vrem să parcurgem calea singuri, devine doar o formă inversată de eroism, la fel de nestatornică precum eroismul însuși. Doar Isus, Fiul lui Dumnezeu, poate merge către acel loc de predare completă și de har. El ne avertizează, „despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”. Însă tot El promite: „Cel care rămâne în Mine şi în care rămân Eu aduce mult rod” (Ioan 15:5)

Acum văd atât de clar de ce acțiunea fără rugăciune este lipsită de rod. Doar prin rugăciune putem intra în comuniune cu Isus și găsi puterea de a ne alătura Lui pe cale.

Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine va trăi chiar dacă moare. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată”. Ioan 11:26

Iată centrul Evangheliei: a descoperi o nouă viață prin suferință și moarte. Isus a trăit această cale eliberatoare și a transformat-o într-un un mare semn pentru noi. Oamenii vor întotdeauna să vadă semne: evenimente minunate, extraordinare, senzaționale, care ne pot distrage de la realitatea dură, care pot întrerupe viața de zi cu zi. Însă celor care i-au spus lui Isus „Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la Tine!”, El le-a răspuns: „O generaţie rea şi adulteră caută un semn, dar nu i se va da un alt semn decât semnul profetului Iona. Căci aşa cum Iona a stat în pântecele peştelui uriaş timp de trei zile şi trei nopţi, tot aşa va sta şi Fiul Omului, timp de trei zile şi trei nopţi, în inima pământului.”

Cum puteţi crede voi, care căutaţi slavă unii de la alţii şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu? Ioan 5:44

Am devenit din ce în ce mai conștient de faptul că, în Evanghelia lui Ioan, cuvântul „slavă” ocupă un loc central. Pe de o parte, slava lui Dumnezeu, cea dătătoare de viață. Și pe de altă parte, slava oamenilor, slava deșartă care duce la moarte. Evanghelia lui Ioan ne arată pe tot parcursul ei că suntem tentați să preferăm slava deșartă în locul slavei lui Dumnezeu.

Slava omului este întotdeauna legată de o formă sau alta de competiție. Slava oamenilor este rezultatul faptului că ești considerat mai bun, mai rapid, mai frumos, mai puternic, mai plin de succes decât alții. Este rezultatul comparației, în favoarea ta, cu alții. Această slavă vine odată cu o „mișcare ascendentă”. Cu cât urcăm pe scara succesului, cu atât primim mai multă slavă. Însă tocmai această slavă creează întunericul nostru. Ea duce la rivalitate, rivalitatea poartă cu ea începutul violenței, iar violența este calea către moarte. Slava omului se dovedește a fi una deșartă, falsă, fatală.