„Pledoarie pentru credința creștină” de Lee Strobel


Vă sunt familiare întrebări precum „Dacă Dumnezeu este dragoste, atunci de ce există atâta suferință în lume”? Ați fost confruntați cu obiecții cu privire la validitatea Bibliei sau la existența minunilor? Sau poate v-ați pus voi înșivă întrebări cu privire la credință, dar v-a fost teamă să le rostiți cu voce tare, de teama de a nu fi judecați?

Astăzi vă propun o carte care să vă ajute în aceste probleme – fie să vă lămuriți îndoielile, fie să vă documentați pentru a face față discuțiilor cu alții și a-i ajuta ca, la rândul lor, să creadă. În Pledoarie pentru credința creștină, Lee Strobel își consacră talentul dezbaterii câtorva dintre cele mai persistente întrebări cu o puternică încărcătură emoțională – opt bariere ale „inimii” în calea credinței creștine.

Ce este credința? Pentru mulțimile de oameni care au răspuns chemărilor unor predicatori precum Billy Graham, nu era nevoie să fie definită. Pentru ei, credința era aproape palpabilă – a înlocuit deznădejdea cu speranța, vinovăția cu eliberarea, le-a udat sufletul însetat și le-a dat o nouă direcție.

Dar credința nu este întotdeauna așa ușoară, nici chiar pentru cei ce și-o doresc cu disperare. Unii oameni flămânzesc după certitudinea spirituală și totuși ceva îi împiedică să o cunoască. Obiecțiile nu le dau pace. Îndoielile râd de ei. Inimile lor vor să-și ia zborul spre Dumnezeu, dar intelectul îi ține strâns legați aici jos.

În mod ironic, tocmai pentru Charles Templeton, fost partener de amvon și prieten apropiat al lui Billy Graham, întrebările despre Dumnezeu s-au transformat într-o opoziție înverșunată față de creștinism.

De la cazul lui Charles Templeton a pornit în investigațiile sale Lee Strobel, care scrie: Pentru mine, care mi-am trăit mare parte din viață ca ateu, ultimul lucru pe care mi-l doresc este o credință naivă, bazată pe o temelie subțire constituită din așteptări nefondate sau imaginare. Am nevoie de o credință care să fie conformă cu rațiunea, nu contrară ei; vreau convingeri care să fie înrădăcinate în realitate, nu detașate de ea. Trebuie să aflu, o dată pentru totdeauna, dacă credința creștină este capabilă să reziste în fața testelor la care ar fi supusă.

La fel ca Templeton, și eu sunt un om care se luptă mereu cu întrebările. Pe când eram editor pe probleme legale la Chicago Tribune, devenisem notoriu pentru remarcile mele, „Da, însă…”. Da, puteam să văd că dovada într-un proces indica spre un anumit verdict, însă cum rămâne cu acea inconsecvență, cu acea omisiune sau cu acea legătură slabă?

Același lucru era adevărat și în cazul anchetei mele personale despre Isus. Am început ca ateu, ferm convins că Dumnezeu nu i-a creat pe oameni, ci că oamenii L-au creat pe Dumnezeu, în efortul practic de a explica necunoscutul și de a-și potoli copleșitoarea frică de moarte. Cartea Pledoarie pentru Cristos pe care am prezentat-o și noi în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ consemnează cercetările lui Lee Strobel și dovezile istorice care l-au condus la verdictul că Dumnezeu există și că Isus este realmente unicul Său Fiu.

Însă ele nu fuseseră suficiente ca să-mi rezolv problema, scrie Strobel în continuare. Încă mai persistau acele obiecții sâcâitoare. Cum rămâne cu ele? Am denumit aceste dileme drept cele opt mari întrebări:

Dacă există un Dumnezeu iubitor, de ce geme această lume devastată de durere sub atâta suferință și atâta rău?

Dacă minunile lui Dumnezeu contrazic știința, atunci cum poate un om rațional să creadă că ele sunt adevărate?

Dacă Dumnezeu a creat într-adevăr universul, de ce dovezi convingătoare ale științei îi silesc pe atât de mulți oameni să concluzioneze că procesul necontrolat al evoluției explică viața?

Dacă Dumnezeu este pur din punct de vedere moral, cum poate El să consimtă la uciderea copiilor nevinovați, așa cum relatează Vechiul Testament?

Dacă Isus este singura cale spre cer, cum rămâne cu milioanele de oameni care nu au auzit niciodată de El?

Dacă lui Dumnezeu Îi pasă de oamenii pe care i-a creat, cum poate să-i osândească pe atât de mulți dintre ei la o veșnicie de chinuri în iad, numai pentru că nu au crezut ce trebuie despre El?

Dacă Dumnezeu este supraveghetorul suprem al Bisericii, de ce a existat atâta ipocrizie și brutalitate în Biserică de-a lungul veacurilor?

Dacă mai sunt chinuit de îndoieli, mai este posibil să fiu creștin?

Am hotărât să-i depistez pe cei mai competenți și mai pasionați apărători ai creștinismului, scrie Lee Strobel în continuare în Pledoarie pentru credința creștină. Eram sincer interesat să văd dacă dețin răspunsuri raționale la cele opt mari întrebări ale mele. Voiam să le dau din plin ocazia să-și prezinte detaliat raționamentele și dovezile astfel încât, în final, eu să pot evalua dacă pozițiile lor au sens. Mai mult ca orice, voiam să aflu dacă Dumnezeu a spus adevărul când a afirmat: „Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima.”

Pentru Obiecția 1 – De vreme ce există rău și suferință, nu poate să existe un Dumnezeu iubitor, Lee Strobel l-a intervievat pe filozoful Peter Kreeft. Trecând direct la miezul subiectului, cei doi au analizat atributele lui Dumnezeu și modul în care ele pot fi în același timp adevărate și să coexiste cu realitatea răului și a suferinței.

Mai întâi, Dumnezeu este atotputernic. Tocmai pentru că este atotputernic, argumentează Peter Kreeft, nu poate să facă unele lucruri. Nu poate face greșeli. Numai ființele slabe și neștiutoare fac greșeli. Apărarea clasică a lui Dumnezeu împotriva problemei răului este că nu este logic posibil să ai voință liberă fără posibilitatea răului moral. Cu alte cuvinte, odată ce Dumnezeu a ales să creeze ființe umane cu voință liberă, depindea mai degrabă de ele, decât de Dumnezeu, dacă păcatul avea să existe sau nu. Aceasta înseamnă voință liberă. În decizia lui Dumnezeu de a crea ființe umane este inclusă implicit posibilitatea răului, și prin urmare, suferința ce rezultă din rău.

Însă, asta nu înseamnă că Dumnezeu este creatorul răului! El a creat posibilitatea răului, iar oamenii sunt cei care au actualizat această posibilitate. Sursa răului nu este puterea lui Dumnezeu, ci libertatea omului.

Iar o lume fără libertatea omului, argumentează Kreeft pentru cei care imediat ar obiecta că prețul libertății este prea mare, ar fi fost o lume fără oameni. Da, o lume fără rău, suferință, dar și o lume fără dragoste, cel mai de preț lucru din univers. O astfel de lume n-ar fi meritat creată.

Dacă Dumnezeu este atotștiutor (atributul 2), El cunoaște nu numai prezentul, ci și viitorul. Iar Dumnezeu a demonstrat cum cel mai rău lucru care s-a întâmplat vreodată în istoria omenirii a dus în final la cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată în istoria omenirii. Este vorba despre deicid. Moartea lui Dumnezeu Însuși pe cruce. La vremea respectivă, nimeni n-a înțeles cum ar putea rezulta ceva bun din această tragedie. Și totuși, Dumnezeu a prevăzut că ea va deschide oamenilor cerul. Și dacă s-a întâmplat atunci – dacă răul suprem poate produce binele suprem – atunci se poate întâmpla oriunde, chiar și în propriile noastre vieți.

Referitor la atributul al 3-lea, bunătatea absolută a lui Dumnezeu, Peter Kreeft spune în interviu: Este cel puțin posibil ca Dumnezeu să fie suficient de înțelept încât să prevadă că avem nevoie de o oarecare suferință din motive pe care poate nu le înțelegem, dar pe care El le prevede ca fiind necesare pentru un bine final. Prin urmare, El nu este rău îngăduind ca acea durere să existe. Despre caracterul omului știm că se formează prin greutăți, prin depășirea obstacolelor, prin răbdarea în încercări.

Iar la obiecția lui Templeton cum poate Dumnezeu să îngăduie atâta suferință, Peter Kreeft declară răspicat: a îndurat-o. Răspunsul lui Dumnezeu la problema suferinței este că S-a coborât direct în mijlocul ei. Mulți creștini încearcă să-L absolve pe Dumnezeu de problema suferinței; Dumnezeu Însuși S-a vârât în această problemă, la cruce. Prin Întrupare, El a purtat toată durerea acestei lumi și acest lucru este inimaginabil și cutremurător, chiar mai impresionant decât puterea divină care a creat lumea la început.

Pentru obiecția nr.2, presupunerea că minunile ar contrazice știința, Lee Strobel l-a intervievat pe William Lane Craig, profesor, filosof, teolog și apologet creștin.

Este necesar ca omul să-și suspende judecata critică pentru a crede în ceva atât de improbabil ca minunile? Numai dacă crezi că Dumnezeu nu există, declară William Lane Craig. În acest caz, miraculosul ar fi absurd. Dar dacă există un Creator care a proiectat și a creat universul, care-l menține în existență clipă de clipă, care a instituit chiar și legile naturale care guvernează lumea fizică, atunci cu siguranță este rațional să crezi că miraculosul este posibil.

Dar mai întâi, ar trebui să definim ce anume este un miracol. Iată definiția lui Craig: la propriu vorbind, miracolul este un eveniment care nu poate deriva din cauzele naturale ce operează la momentul și în locul unde se produce acel eveniment.

De-a lungul timpului, mulți au contestat existența miracolelor. Spre exemplu, filozoful ateu Michael Ruse a spus: Creaționiștii cred că lumea a avut un început miraculos. Însă miracolele se situează în afara perimetrului științei, care studiază prin definiție naturalul, repetabilul, fenomenele guvernate de legi. Dar, dacă ne uităm cu atenție, Ruse nu spune că minunile contrazic știința. El spune că minunile se află în afara științei, ceea ce este cu totul altceva. La drept vorbind, miracolele se situează în afara științei naturale, dar asta nu înseamnă că ele contrazic știința.

În plus, filosoful scoțian David Hume, spunea că dovada uniformității naturii este atât de concludentă, încât nici o dovadă în favoarea minunilor nu va putea vreodată s-o răstoarne. Să luăm învierea lui Isus drept exemplu. Dispunem de dovada invariabilă a mii de ani de experiență umană care ne confirmă că morții nu înviază. Craig, în schimb, argumentează că nu este nici o contradicție între a crede că oamenii rămân în general în mormintele lor și că Isus din Nazaret a înviat din morți. De fapt, creștinii le cred pe amândouă. Opusul afirmației că Isus a înviat din morți nu este că toți ceilalți oameni au rămas în propriile morminte, ci mai degrabă că Isus din Nazaret a rămas în mormântul Lui. Putem fi de acord cu Hume că o înviere naturală a lui Isus din morți, fără nici un fel de intervenție divină, este extrem de improbabilă. Dar nu aceasta este ipoteza. Ipoteza este că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morți, ori ea nu se împotrivește legilor naturii care stipulează că morții nu înviază niciodată într-un mod natural.

Pe scurt, în ce privește minunile, baza este de fapt credința într-un Dumnezeu care face minuni. Așadar, în următoarele pagini ale capitolului, William Lane Craig parcurge o serie de argumente în favoarea credinței în Dumnezeu, pe care le puteți descoperi ascultând episodul integral aici.

Când ne întâlnim cu Dumnezeu față în față, toate argumentele și dovezile pentru existența Lui – deși ar rămâne perfect valabile – au un rol secundar. În acest caz, ele confirmă ceea ce Dumnezeu Însuși ne-a arătat într-un mod supranatural prin mărturia Duhului Sfânt în inimile noastre, spune Craig în finalul capitolului. Nu este o exagerare să spunem că cele mai mari minuni sunt a-L cunoaște personal pe Dumnezeu și a-L vedea transformând vieți.

Pentru obiecția 3 – evoluția explică viața, deci nu este nevoie de Dumnezeu – Lee Strobel l-a intervievat pe dr. Walter L. Bradley, coautor al cărții The Mystery of Life’s Origin, prin care demonstra că există o fisură fundamentală în toate teoriile actuale despre originea chimică a vieții.

Ca om de știință preocupat de precizie, Bradley răspunde la întrebări în propoziții atent formulate și complete, având grijă să specifice nuanțele și să nu exagereze concluziile. În plus, vorbește cu respect despre evoluționiștii cu care a polemizat de-a lungul anilor. Primul punct pe care îl subliniază este faptul că, deși a încercat să explice cum s-au dezvoltat formele simple de viață pe parcursul unor perioade lungi de timp în ființe tot mai complexe, Darwin nu a avut o idee clară despre cum a apărut de fapt viața.

În plus, la vremea aceea nu exista nici o modalitate de a surprinde complexitatea care există în interiorul membranei celulare. Adevărul este că un organism unicelular este mai complicat decât orice am fost noi în stare să recreăm cu ajutorul computerelor de înaltă performanță. Originea unui sistem atât de sofisticat, care este deopotrivă bogat în informație și capabil să se reproducă, i-a bulversat complet pe oamenii de știință preocupați de originea vieții. Sir Francis Crick, laureat al premiului Nobel, a spus: Originea vieții pare să fie aproape un miracol, atât de multe sunt condițiile care au trebuit satisfăcute pentru a apărea viața. Bradley explică apoi de ce diversele teorii propuse în încercarea de a explica în ce fel au ajuns biopolimerii, cum ar fi proteinele, să se asambleze numai cu cărămizile potrivite, aminoacizii, și numai cu izomerii potriviți, formând legăturile peptidice potrivite și producând numai succesiunea corectă, au falimentat.

Dispunem pur și simplu de prea multe indicii puternice – mai ales în complexitatea uluitoare a atomilor nevăzuți și în misteriosul limbaj chimic codificat în dubla spirală a ADN-ului – care stabilesc că Creatorul există și lucrează, concluzionează Lee Strobel în finalul celui de-al treilea capitol din cartea Pledoarie pentru credința creștină.

În cel de-al patrulea interviu, cu dr. Norman Geisler, Lee Strobel discută despre obiecția că Dumnezeu nu merită închinare dacă ucide copii nevinovați – despre caracterul aparent crud și răzbunător al Dumnezeului Vechiului Testament, atrocitățile menționate în această parte a Bibliei și presupusele contradicții și inconsecvențe ale Scripturii. Apoi urmează un interviu cu Ravi Zacharias despre pretenția că Isus este singura cale spre Dumnezeu, cu J.P Moreland despre obiecția că un Dumnezeu iubitor nu ar trimite oameni în iad, plus un capitol despre istoria violentă a Bisericii.

În ultimul capitol se discută despre obiecția „Nu pot fi creștin dacă am îndoieli” și merită să îl amintim și noi aici, pentru că, poate pentru unii, acesta va fi cel mai important capitol, găsindu-l încurajator și eliberator.

Pentru mulți creștini simplul fapt că au îndoieli de orice fel poate fi înfricoșător. Se întreabă dacă nu cumva îndoielile îi descalifică de la a fi urmași ai lui Cristos. Se simt nesiguri, pentru că nu știu exact dacă este permis să îți exprimi îndoieli referitoare la Dumnezeu, Isus sau Biblie. Așa că își țin întrebările pentru ei înșiși – și înăuntrul lor, fără să fi primit vreun răspuns, acestea cresc, rod din interior și devin tot mai amenințătoare, până când în final reușesc să le înăbușe credința, scrie Lee Strobel.

Pot îndoiala și credința să coexiste? Da, răspunde Lynn Anderson, intervievat de Lee Strobel în Pledoarie pentru credința creștină – înseamnă că poți avea îndoieli chiar dacă crezi. Lucrul acesta a fost adevărat și în cazul lui Avraam. Este evident că Avraam credea, dar în același timp avea și îndoieli, după cum reiese din ce făcea uneori și din ce spunea. Acolo unde nu există absolut nici o îndoială, probabil că nu există nici credință sănătoasă. Credința care este încercată de necazuri, de întrebări grele sau de meditație iese adesea mai puternică la sfârșit.

Primul pas este ca oamenii să decidă dacă vor să creadă sau nu, îndeamnă tot Lynn Anderson în interviul său. Unii oameni afirmă că vor să creadă, când de fapt nu vor. Iar dacă cineva vrea să creadă, următorul pas este să meargă acolo unde este credința. Dacă vrei să crești trandafiri, nu cumperi un hectar de pământ la Polul Nord. Te duci acolo unde trandafirii se cultivă bine.

Caută compania unor oameni pe care îi respecți pentru viața lor, pentru gândirea lor, pentru caracterul și pentru credința lor – și învață de la ei. Urmărește-le viața. Și umple-ți mintea cu lucruri care întăresc credința – cărți, casete, muzică ce motivează puternic credința, care clarifică natura lui Dumnezeu, cercetează dovezile pro și contra, care tratează inteligent critica credinței, care îți dau speranță că poți avea o relație cu Dumnezeu și care-ți furnizează instrumentele necesare ca să-ți dezvolți viața spirituală.

Cu alte cuvinte, concluzionează și Lee Strobel, dacă preponderența tuturor dovezilor înclină decisiv în favoarea lui Dumnezeu și omul face apoi alegerea rațională de a-și pune încrederea în El, ființa umană poate să mai aibă încă unele obiecții marginale, până în ziua când acestea își vor găsi rezolvarea. Între timp, omul poate decide să creadă – și să-I ceară lui Dumnezeu ajutor în necredința sa. Un gând încurajator cu care să închei, sperând că v-am stârnit interesul pentru cartea Pledoarie pentru credința creștină de Lee Strobel. Este important de amintit faptul că fiecare capitol are la final câteva întrebări de studiu, care nu doar că ne ajută să recapitulăm ce am înțeles din argumentația celui intervievat, ci și să putem studia cartea într-un grup.

De fapt, tocmai studiul într-un grup al acestei cărți ne-a făcut să ne mobilizăm în sfârșit să prezentăm și acest volum din seria pledoariilor elaborate de Lee Strobel, din care am prezentat până acum Pledoarie pentru Cristos, Pledoarie pentru Creator, Pledoarie pentru har, În apărarea lui Isus și Pledoarie pentru minuni, care pot fi unelte foarte bune în întărirea credinței noastre, și potrivite pentru a fi împărtășite cu alții.

Ascultă episodul integral aici:

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s