Astăzi vă propun să descoperiţi o altă carte din seria „pledoariilor“ lui Lee Strobel, Pledoarie pentru Cristos. Iată ce mărturiseşte autorul:

În această căutare a adevărului mi-am folosit experienţa de jurnalist specializat în probleme juridice privind la mai multe categorii de dovezi – dovezile prezentate de martorii oculari, dovezile documentare, dovezile coroborante, dovezile circumstanţiale şi da, chiar şi dovezile amprentelor digitale.pledoarie pentru Cristos

Aşadar cartea este structurată foarte riguros în trei părţi: Partea I – Examinarea datelor, partea a II-a – Analiza lui Isus şi partea a III-a – Cercetarea învierii. Fiecare capitol al cărţii este un interviu purtat de Lee Strobel cu câte un specialist sau cercetător în problema dezbătută în capitolul respectiv. Şi cred că acest fel de a construi cartea o face să fie atât de captivantă şi uşor de citit. Nu este una dintre cărţile acelea apologetice greu de citit sau de înţeles. Dimpotrivă, pentru că autorul vorbeşte cu nişte specialişti din dorinţa de a primi de la ei explicaţii pe înţelesul tuturor şi pentru că petrece un timp pentru a-l descrie pe fiecare în parte fizic şi profesional, împreună cu mediul în care îl intervievează, toate acestea, îi aduc pe aceşti oameni mai aproape de noi şi le fac mesajul mai accesibil.

Prima parte se ocupă aşadar de dovezile martorilor oculari – adică ale evangheliştilor, dovezile documentare – dacă Evangheliile sunt demne de crezare şi au ajuns până la noi într-o formă cât mai apropiată de documentele originale şi de dovezile coroborante, documente extra-biblice care să susţină datele Noului Testament. După ce Craig Blomberg stabileşte credibilitatea fundamentală a documentelor Noului Testament, după ce Bruce Metzger confirmă acurateţea transmiterii acestora de-a lungul istoriei, după ce Edwin Yamauchi demonstrează larga coroborare din partea istoricilor antici şi a altora, John McRay arată cum susţine arheologia credibilitatea lor, iar Gregory Boyd îi înfruntă pe cei din Seminarul Isus, Lee Strobel trece la „Analiza lui Isus“, aşa cum se intitulează partea a doua a cărţii.

Pentru cel de-al şaselea interviu, care deschide această parte a doua, Lee Strobel l-a intervievat pe Ben Witherington, încercând să afle răspunsul la întrebarea „Era Isus cu adevărat convins că era Fiul lui Dumnezeu?“. Pentru a răspunde la întrebarea „A fost Isus nebun când a pretins că este Fiul lui Dumnezeu?“, autorul stă de vorbă cu Gary Collins, ajungând la concluzia că nu, nu era nebun, ştia cine este şi ce a venit să facă.

Mai departe, Lee Strobel a dorit să investigheze dacă Isus împlineşte caracteristicile divinităţii, aşa că, pentru al optulea interviu, l-a abordat pe Donald A. Carson.

Urmează apoi un capitol foarte interesant: Dovada amprentelor, care răspunde întrebării Se potrivea Isus – şi numai Isus – cu identitatea lui Mesia? Vă invit să descoperiţi interviul lui Lee Strobel cu Louis Lapides şi să vă minunaţi de abundenţa „potrivirilor“.

Şi am ajuns astfel la cea de-a treia parte a cărţii, care este partea mea preferată şi a fost cea care m-a impresionat cel mai mult atunci când am citit prima oară cartea. Ea prezintă o cercetare a învierii, pornind însă de la analiza veridicităţii morţii lui Isus, din cauză că există teoria conform căreia Isus nu ar fi fost de fapt mort când a fost coborât de pe cruce. Lee Strobel l-a contactat pe Alexander Metherell, care are autoritatea medicală şi ştiinţifică de a explica răstignirea. El a pornit cu explicaţiile sale încă de la Cina cea de Taină. Unii sceptici pot spune că sudoarea preschimbată în picături de sânge nu este altceva decât rodul unei imaginaţii prea active. Metherell explică:

Avem aici o condiţie medicală cunoscută, numită hematidroză. Nu este foarte comună, dar este asociată cu o presiune psihică foarte mare. Neliniştea profundă cauzează eliberarea de substanţe chimice care rup capilarele din glandele sudoripare. În consecinţă, se produce o uşoară sângerare în aceste glande, iar sudoarea apare amestecată cu sânge. Un alt efect este fragilitatea deosebită a pielii, aşa că atunci când Isus a fost biciuit a doua zi, pielea Lui era foarte sensibilă.

Apoi, Metherell descrie metoda brutală de biciuire a romanilor. Ei foloseau un bici din curele de piele împletite, între care erau prinse bile metalice. Când biciul lovea carnea, aceste bile cauzau vânătăi sau contuzii profunde, care se rupeau la următoarele lovituri. Biciul mai avea şi bucăţi ascuţite de os, care tăiau adânc în carne. Mulţi oameni mureau în urma biciuirii, iar dacă supravieţuiau, intrau în şoc hipovolemic, ca urmare a pierderii unei cantităţi însemnate de sânge. Aceasta înseamnă că inima galopează în încercarea de a pompa sângele care nu mai este acolo, tensiunea arterială scade, provocând leşin sau colaps, iar persoana respectivă are o senzaţie foarte puternică de sete. Isus se afla în şoc hipovolemic după biciuire şi Evangheliile relatează că a spus „Mi-e sete!“. Dar partea cea mai impresionantă abia de-acum urmează. Dr. Metherell descrie felul în care condamnaţii erau pironiţi şi răstigniţi. Romanii foloseau pentru pironire cuie cu o lungime între 13-18 cm, pe care le înfigeau în încheieturile mâinilor – contrar imaginii comune eronate a lui Isus crucificat şi pironit în palme. Pironul traversa locul prin care trece nervul median, cel mai mare nerv ce porneşte spre palmă, care era astfel zdrobit. Ca să vă puteţi imagina durerea provocată astfel, aduceţi-vă aminte de durerea pe care o simţiţi când vă loviţi în cot. Imaginaţi-vă apoi că aţi lua o pereche de cleşti cu care aţi strânge şi aţi zdrobi acel nerv. Efectul produs ar fi asemănător cu durerea experimentată de Isus.

Durerea era absolut insuportabilă. De fapt, literalmente nu există cuvinte care s-o descrie; a trebuit să fie inventat un cuvânt nou: atroce (engl. excruciating – din lat. excruciatus), care înseamnă literal, „de pe cruce“. Imaginaţi-vă! A trebuit inventat un cuvânt nou, deoarece niciunul din cele existente în limbă nu putea să descrie chinurile crucii!

Şi asta nu este încă totul! În continuare, Isus a fost ridicat şi bârna orizontală de care îi fuseseră prinse mâinile a fost prinsă de stâlpul vertical, apoi I s-au bătut cuie şi în picioare. Astfel, întreg trupul se sprijinea pe nişte nervi zdrobiţi, braţele i-au fost imediat întinse şi alungite cu aproximativ 15 cm, ceea ce a provocat dislocarea ambilor umeri.

Odată ce omul era atârnat în poziţie verticală, crucificarea era în esenţă o moarte lentă şi agonizantă prin asfixiere, spune Metherell. Şi aceasta din cauză că presiunile exercitate asupra muşchilor şi a diafragmei forţau pieptul în poziţie de inspiraţie; pentru a putea expira, omul trebuia să se împingă în sus cu picioarele pentru ca tensiunea asupra muşchilor să fie uşurată câteva clipe. Dar făcând acest lucru, piroanele sfâşiau mai adânc în carne, blocându-se în ultimă instanţă la nivelul oaselor tarsiene. După ce reuşea să expire, omul putea să se lase din nou în jos şi să inspire. Apoi trebuia să se ridice din nou să expire, frecându-şi spatele însângerat de lemnul aspru al crucii. Acest proces se repeta mereu şi mereu, până când omul era biruit de epuizare şi nu se mai putea ridica să respire. În concluzie, Isus nu putea fi în nici un caz viu după ce a fost coborât de pe cruce, aşa că teoria conform căreia nu ar fi murit de fapt nu stă în picioare.

Următoarele capitole se ocupă cu studiul răspunsurilor la întrebările „Lipsea cu adevărat trupul lui Isus din mormânt?“, „A fost Isus văzut viu după moartea Lui pe cruce?“, „Există fapte ce susţin învierea?“ care reprezintă dovada trupului lipsă, dovada apariţiilor şi dovezile circumstanţiale.

William Lane Craig argumentează foarte convingător în favoarea mormântului gol, arătând că în baza dovezilor, aceasta este cea mai bună explicaţie pentru cele întâmplate. Atâta timp cât existenţa lui Dumnezeu este cel puţin posibilă, există posibilitatea ca El să fi intervenit în istorie înviindu-L pe Isus din morţi, concluzionează acesta.

Gary Habermas ne arată în capitolul 13 că nu există nicio dovadă întemeiată pentru care să ne îndoim de mărturia celor care spun că L-au întâlnit pe Isus cel înviat, aşa cum apare ea în Evanghelii şi în celelalte scrieri ale Noului Testament.

În ultimul capitol al cărţii Pledoarie pentru Cristos, Lee Strobel stă de vorbă cu J.P. Moreland, care îi arată că există 5 probe care susţin evenimentul învierii.

În final, Lee Strobel ne provoacă să privim dovezile şi să luăm o decizie pe baza acestora. Dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu cel Înviat, venit să salveze omenirea, cum ne vom raporta la El? Decizia ne aparţine.

Pe mine această carte m-a ajutat să-mi dau seama mai bine ce a însemnat de fapt ceea ce a făcut Isus pentru mine la cruce. Am realizat poate pentru prima dată prin ce suferinţe inimaginabile a trecut. E uşor să te obişnuieşti cu ideea că ai fost mântuit prin jertfa lui Isus şi eşti salvat, şi cred că este necesar să ne aducem aminte mereu ce a însemnat această jertfă şi să continuăm să fim mereu recunoscători, fiind conştienţi că noi trebuia să fim în locul Lui. Şi, bineînţeles, toate aceste dovezi mi-au întărit credinţa şi m-au asigurat că ceea ce cred se bazează pe nişte fapte reale, incontestabile din punct de vedere istoric. Aşa că v-o recomand din toată inima, pentru că sigur vă va impresiona şi nu vă va lăsa indiferenţi.

Reclame

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s