Ce am citit în august 2020

Nu-mi vine să cred că mai sunt doar 4 luni din anul 2020! Și vreo 2 luni și jumătate până la încheierea interdicției de a-mi cumpăra cărți pe care mi-am impus-o la începutul anului.

În luna august am citit cele mai puține cărți față de celelalte luni, dar cele mai multe cărți din biblioteca personală comparativ cu lunile trecute: 6 cărți, toate ale mele, cea mai veche dintre ele cumpărată acum 10 ani! 5 romane și un volum colectiv, doar unul din ele pentru copii, iată care au fost!Deși am început luna citind, așa cum scriam în articolul trecut, Un long dimanche de fiançailles de Sébastien Japrisot, pentru că pornirea în franceză a fost destul de grea și pentru că urma să mergem la o nuntă, iar apoi să plecăm în vacanță, am lăsat-o acasă, iar prima carte terminată în luna august a fost Nunta: rochia de mireasă de Rachel Hauck (care iată că e disponibilă în format tipărit, ebook, audiobook și mp3!).

Deși este un roman încadrat la categoria „ficțiune creștină”, de care eu mă feresc, tema acestui roman m-a atras când l-am descoperit printre noutățile de acum câțiva ani. Protagonista, Charlotte Malone este proprietara unui magazin de rochii de mireasă, aflată ea însăși în pragul nunții. Năpădită însă de îndoieli și călăuzită de un misterios personaj de la o licitație, Charlotte cumpără un cufăr vechi de o sută de ani în care găsește o rochie de mireasă. Cartea jonglează cu două planuri narative în care se întrepătrund căutarea lui Charlotte după purtătoarea(ele) din trecut a(le) rochiei și povestea celei care a purtat-o pentru prima dată acum 100 de ani.

Premisa era interesantă, dar legăturile dintre cele 4 posesoare ale rochiei și ritmul poveștii scârțâie. Pentru un roman ușurel și romantic, mi s-a părut plictisitor în mare parte, pe alocuri previzibil, iar per total, neverosimil. Iar concluzia în care se încearcă o legătură cu credința creștină (de altfel, doar vag prezentă pe parcursul romanului) în care Evanghelia lui Isus Hristos este ca această rochie de mireasă veche de 100 de ani care se află, în mod miraculos, într-o stare impecabilă după atâta timp, care nu s-a demodat și care a putut fi purtată de 4 mirese diferite din punct de vedere fizic, mi s-a părut de-a dreptul puerilă. Așadar, știu eu de ce mă țin departe de astfel de romane!

Următoarea carte citită în vacanță a fost Cartea simțurilor, un volum colectiv coordonat de Dan C. Mihăilescu, la care au contribuit: Gabriel Liiceanu, Mihai Măniuțiu, Dan C. Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Horia-Roman Patapievici, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Cătălin Ștefănescu, Ana Barton, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolae, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Constantin Coman, Horea Paștina, Monica Pillat, Andrei Pleșu, Mihai Sârbulescu și Victor Ieronim Stoichiță.

Contrar așteptărilor bazate pe experiența lecturii celorlalte antologii Humanitas, dintre care pe unele pur și simplu le-am devorat în vreo două sesiuni de lectură, acest volum îndeamnă la mai multă cugetare și rumegare pentru înțelegerea anumitor texte, mai ales a celor din partea a treia a cărții, în care autorii discută și despre simțuri în raport cu cunoașterea lui Dumnezeu sau în care se face analiza unui eveniment din viața Sfântului Augustin reprezentat în mai multe opere de artă. Pe scurt: miezos. Și mai greu de citit cu distrageri pe lângă, drept pentru care mi-a luat câteva zile să-l parcurg, pentru că aveam nevoie de liniște, mai ales la ultimele texte (de aceea nu am reușit să termin decât 3/4 cărți luate la mine, pentru că eu calculasem o carte la 2 zile).

Acestea fiind zise, iată câteva pasaje care mi-au plăcut în mod deosebit. Din textul lui Gabriel Liiceanu, Frezii și petrosin:

[traumă senzorială] …când m-am întâlnit pentru prima oară cu un macaron, pentru care reclama spunea că merită să iei avionul dus-întors de la Tokyo, numai cât să petreci o oră în faimosul salon de thé rococo de la Ladurée.

Ele, simțurile care ne-au tras în jos și care ne-au învelit sufletul într-un trup de pământ, tot ele sunt cele care, acum, îl eliberează. Frezia, impromptu-ul, prăjitura de la Ladurée, frunzele care mor frumos, privirea străpungătoare a îngerului lui Leonardo, petala de lemn a lui Yanaghida. Toate, aducându-ne aici, ca să nu murim de urât, toate duminicile lumii, „departe”-le pe care l-am locuit cândva și de care, fără să știm măcar, ni se face mereu dor.

Din textul lui Dan C. Mihăilescu:

Sunt, așadar, în fericit acord cu Maxim Mărturisitorul că ochii „văzând cele create, sunt meniți a-i da slavă lui Dumnezeu”, că mirosul e menit „bunei miresme a lui Hristos”, că urechile sunt făcute pentru ca omul să asculte „cuvintele dumnezeiești”, gustul ca să „vedem cât de bun este Domnul”, iar tactilul „ca să pipăim pe Domnul în toate lucrurile”.

De asemenea, pasajul în care scrie tot el despre ascultarea liniștilor, pe care nu-l mai redau, pentru că ar însemna să copiez o pagină întreagă.

Din textul Antoanetei Ralian, care de altfel a fost unul dintre preferatele mele:

O mare desfătare a auzului este ascultarea tăcerii. Tăcerea e țesută din miriade de sunete infinitezimale, topite unele în altele, totuși existente: susurul apelor, geamătul mării, foșnetul frunzelor, suspinul pământului, zumzetul gâzelor, respirația cerului, baletul ierbii, râsetele păsărilor, freamătul norilor…

Să ne întoarcem la simțurile noastre. De ce au fost limitate la cinci? Ca să le putem număra pe degetele unei mâini? În realitate, sunt mult mai multe – cincizeci, cinci sute… În primul rând a fost atestat cel de-al șaselea simț pe care nu-l neagă nimeni: intuiția. După care urmează o întreagă cohortă: simțul umorului (vai de cel care nu-l are), bunul simț (englezescul common sense), simțul orientării în spațiu; simțul pericolului; simțul solidarității; simțul obedienței; simțul răzvrătirii; simțul politeții; simțul mitocăniei; simțul conversației; simțul solitudinii; simțul autoamăgirii; al descurcatului în situații ingrate, al șmecheriei, al manipulării, al demagogiei, simțul că e necesar să pui punct. Dar unde îmi sunt ochelarii?

Din textul Anei Blandiana, care redă senzațiile unui fost deținut care redescoperă lumea:

Și asta urma să se întâmple cu nenumăratele evenimente ale vieții pe care înainte de detenție nici nu le observasem, erau pur și simplu neînsemnate părți ale normalității, și care acum vor fi descoperite și recompuse, fiecare în parte, din suferința pe care absența lor mi-o provocase, și vor avea o importanță direct proporțională cu intensitatea măsurii în care mi-au lipsit. Dar asta putea să însemne că ceea ce am suferit nu a fost în zadar, ci mi-a ascuțit simțurile și sensibilitatea care va descoperi de acum înainte cu mai multă acuitate lumea.

Un comentariu al preotului Dumitru Stăniloae, citat în lungul studiu despre vederea lui Dumnezeu, scris de pr. Constantin Coman:

Termenul de „simțire înțelegătoare” sau de „simțire a minții” atât de mult folosit de Sfinții Părinți, înseamnă înțelegere și experiență în același timp, sau trăire în ambianța unei prezențe spirituale și aflarea unui sens al ei. Înțelegi o persoană când trăiești în ambianța ei, când îți devine interioară și tu îi devii interior. E ca o „pipăire” spirituală a vieții spirituale a celuilalt, a stărilor sau intențiilor lui, a specificului lui sufletesc, concomitent cu o înțelegere a lui.

Și o concluzie din textul lui Andrei Pleșu:

Ni se cere să nu fim urât mirositori, amari, acri și nesărați. Să ne îngrijim ca, la urmă, să fim o hrană plăcută Domnului.

După acest volum mai stufos, am apucat să mai citesc în deplasare doar un roman pentru copii în limba franceză, cumpărat în 2014 (!) de 8 martie de la librăria Kyralina, Encore heureux qu’il ait fait beau de Florence Thinard. Acesta s-a dovedit cartea perfectă de vacanță: o poveste alertă despre supraviețuire a unei clase de elevi care se află plutind în largul oceanului pe acoperișul unei biblioteci. Alături de bibliotecară, directorul bibliotecii, proful de știință și doamna de serviciu, aceștia învață să colaboreze și să vină cu soluții la problemele pe care le întâmpină, de la lipsa de resurse (mâncare, apă, curent, instrumente de orientare/navigare) și cum să facă rost de ele și să le raționalizeze, la lupta cu deshidratarea și furtuna.

A patra carte luată cu mine în vacanță degeaba, dar citită acasă la întoarcere a fost The Storyteller de Jodi Picoult (tradusă în română Povestitorul), pe care o aveam tot din 2014 în bibliotecă. Romanele acestei scriitoare au început să fie traduse mai mult în ultimii ani, dar eu am citit My Sister’s Keeper (O viață de rezervă – roman ecranizat) acum mult timp și m-a marcat. Am mai citit în română Dispariții, iar apoi tot în engleză, Handle With Care, Leaving Time (Vremea plecării) și Small Great Things (Mici lucruri mărețe). Romanele ei sunt foarte captivante, sunt scrise din perspectiva mai multor personaje implicate în poveste și tratează dileme morale/existențiale sau cazuri judiciare complexe. În romanul de față, The Storyteller, pe care eu l-aș fi tradus cu titlul Povestitoarea, este pentru prima dată când Jodi Picoult abordează o temă istorică, extrem de complexa temă a Holocaustului. Mai exact, cum ar fi dacă un fost comandant SS i-ar cere nepoatei unei supraviețuitoare de la Auschwitz să-l ierte și să-i ofere moartea care pare să-l ocolească, ca un blestem pentru crimele comise? Cum ierți pe cineva care merită și trebuie pedepsit pentru crimele sale? Cât de responsabil ești tu de crimele unui sistem, în care tu poate n-ai ucis direct, dar în al cărui angrenaj  ai fost prins și tu? Pot apoi 70 de ani de viață exemplară în comunitate să te achite?

Un roman care te ține cu sufletul la gură până târziu în noapte, plin de imagini cutremurătoare din ghettoul evreiesc și din lagărele de concentrare, dar și de aromele îmbătătoare ale pâinii și ale altor bunătăți de panificație proaspăt scoase din cuptor, cu o răsturnare de situație neașteptată la final, dar un deznodământ care pe mine, personal, nu m-a mulțumit.

Iată câteva pasaje care însumează câteva dintre dilemele și temele romanului:

Înăuntrul fiecăruia dintre noi este un monstru; înăuntrul fiecăruia dintre noi este un sfânt. Adevărata întrebare care se pune este pe care dintre ei îl vom îngriji mai mult, care îl va nimici pe celălalt. (pasaj care mie mi-a adus aminte foarte acut de ce scrie Viktor Frankl în Omul în căutarea sensului vieții)

Puterea nu înseamnă să faci ceva îngrozitor cuiva care este mai slab decât tine, Reiner. Înseamnă să ai puterea să faci ceva îngrozitor, și să alegi să n-o faci. (doi frați prinși în același sistem al nazismului, care au concepții diferite cu privire la acesta și la viață, dar care rămân instrumente, fie și ele diferite, în acest sistem, sunt condamnabili în aceeași măsură? – este o altă temă a romanului)

Nu te împaci doar cu Dumnezeu. Te împaci cu oameni. Păcatul nu este global, este personal. Dacă îi faci un rău cuiva, singura cale de a repara lucrurile este să te duci la aceeași persoană și să îndrepți lucrurile. (o altă dilemă: dacă cel căruia i-am greșit nu mai trăiește, mai pot căpăta iertarea? Dacă nu mai am cui cere iertare, mai pot fi absolvit? Poate fi iertarea trans-generațională? colectivă?)

Foarte bun material de discuții și dezbateri acest roman, după părerea mea.

Și pentru că mai era un roman pe care de două ori am mai vrut să-l încep anul acesta care se potrivea perfect ca temă după romanul lui Picoult, am citit în continuare All The Light We Cannot See de Anthony Doerr (Toată lumina pe care nu o putem vedea) câștigător al premiului Pulitzer în 2015, și al multor altor premii, care zăcea la mine în bibliotecă din 2016… Nici nu știu cu ce să încep… Nu cred că am mai citit anul acesta ceva mai frumos scris, mai bine construit, cu un ritm atât de alert, cu suspansul atât de bine dozat, cu personaje atât de memorabile, cu atâta atenție la detalii, care te absoarbe în poveste și nu te lasă să mai ieși până la final (iarăși nopți târzii…), iar la final… expiri și nu te poți apuca imediat de citit altceva.

Este tot o poveste despre Al Doilea Război Mondial, dar decorul și problemele individuale sunt altele decât în cele menționate până acum. Personajele principale sunt Marie-Laure LeBlanc, o adolescentă franțuzoiacă oarbă, crescută la Paris de un tată lăcătușier la Muzeul Național de Istorie Naturală, pasionată de biologia marină și Jules Verne, și Werner Pfennig, un adolescent german orfan dintr-un orășel minier, pasionat de radiouri și știință, care își dorește să devină inginer, dar singura cale pe care o are de a scăpa de viața în mină este să se ducă la școala selectă care îi îndoctrinează pe băieți în spiritul și ideologia nazistă. Poveștile celor doi se întrepătrund pe măsură ce Germania invadează și ocupă Franța, iar Marie-Laure și tatăl ei se refugiază la Saint-Malo, în casa unui stră-unchi care a rămas traumatizat de Primul Război și n-a mai ieșit din casă de 20 de ani. Totul va culmina cu săptămâna de asalt a forțelor aliate asupra orașului Saint-Malo, ale cărei zile sunt descrise și ele de-a lungul romanului până la deznodământ. Un alt detaliu, al unei pietre prețioase ce poartă pecetea unui blestem legendar, este o sursă de suspans în plus, pentru că de ea atârnă, în final, soarta tuturor.

Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie este îndemnul și unul dintre laitmotivele cărții. Într-adevăr, Anthony Doerr reușește să presară cu lumină și frumusețe un episod plin de întuneric și urâțenie din istoria recentă, făcându-te să te minunezi și tu, ca pentru prima oară, odată cu personajele, de acuitatea olfactivă și auditivă pe care le capătă o persoană oarbă și de detaliile pe care le observă astfel: toate asperitățile și buclele unei cochilii de melc, sunetul oceanului, enigma unui puzzle, exercițiul de memorare a unei machete a unui oraș pentru a se orienta singură în orașul real; fascinația descoperirii pentru prima dată a unui radio, paradoxurile naturii luminii, până și descrierile științifice sunt scrise într-un mod fascinant; un adolescent pasionat de păsări, care continuă să le studieze printre marșuri și sloganuri naziste; spiritul dârz al Juttei (sora lui Werner), o fată care întrevede răul din sistem cu mult înaintea lui Werner; Rezistența franceză manifestată prin bilețele codate ascunse în pâini; „Clair de Lune”; Etienne și până și latura blândă a lui Volkheimer; sfârșitul dulce-amar. Perfect.

Mi-a adus aminte de Hoțul de cărți de Markus Zusak, dacă ați citit-o, cu siguranță vă va plăcea și romanul lui Anthony Doerr, mie mi s-a părut mult mai frumos. Acum tot ce-mi doresc este să vizitez Saint-Malo și să-mi iau/fac un oraș miniatural. Atât.

Iar la sfârșitul lunii am revenit la Un long dimanche de fiançailles de Sébastien Japrisot (O logodnă foarte lungă). Asta este cartea despre care scriam la început că o am de 10 ani! Mi-a adus-o cel care acum îmi este soț chiar din Franța, unde era plecat la studii și iată că până acum nu s-a găsit momentul să o citesc. După cum spuneam, pornirea a fost mai grea, nu mai citisem de ceva timp în franceză, contextul războiului nu mă ajuta ca vocabular, dar după ce am reluat-o și am început să mă dezmeticesc, a început să îmi placă, iar în final pot spune că mi-a plăcut, poate mai puțin decât dacă aș fi citit-o în română și mi-ar fi fost mai clare niște detalii, dar oricum. Este un roman palpitant, care redă căutările neostoite ale lui Mathilde după logodnicul ei declarat ucis de dușman pe front pe 7 ianuarie 1917. Acesta, împreună cu alți patru soldați, fuseseră condamnați din cauză că se auto-mutilaseră ca să scape de război și lăsați legați la mâini în no man’s land între frontul francez și cel german. Toți 5 au trimis o ultimă scrisoare cuiva de-acasă. Ce s-a întâmplat cu adevărat cu ei? Mathilde va porni o lungă cercetare, în timpul căreia, în ciuda deselor declarații, multe ale unor martori oculari, că cei 5 au murit într-adevăr în acea zi, ea continuă să spere că nu este așa și să observe detalii care răstoarnă situația din nou și din nou. O căutare care te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină: a supraviețuit Manech sau nu?

Așadar, iată cele 6 cărți din biblioteca personală pe care le-am citit în luna august, unele dintre ele printre cele mai bune citite anul acesta. Pentru luna septembrie nu mi-am făcut încă niciun plan, aș vrea să mai epuizez din ce am acasă, dar parcă nu prea mă mai atrage nimic în mod deosebit, vom vedea.

Voi ce ați citit în vara asta și ce planuri aveți pentru toamnă?

PS: Articolele din ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie.