Ce am citit în iulie 2020


Luna iulie a trecut și ea așa de repede că la un moment dat mă gândeam că raportul meu va conține doar vreo 4 cărți. Am recuperat însă spre finalul lunii și am reușit să citesc 11 cărți, deși numai una din biblioteca personală (plus 3 ale lui Mihai); 3 pentru emisiunile pe care le pregătim, niște romane și o mărturie din perioada Celui de-Al Doilea Război Mondial. Un amestec divers, iată care au fost!

Prima carte pe care am citit-o în luna iulie a fost Să cântăm! Puterea transformatoare a cântării de Keith și Kristyn Getty, o carte pe care o vom prezenta pe larg într-un episod al emisiunii și din care am împărtășit deja pasaje pe blog într-o serie specială. De aceea, nu voi mai scrie decât o idee frumoasă care mi-a rămas în gând: să faci din cântările de duminică coloana sonoră a întregii tale săptămâni.

 

După aceea, i-am citit lui Mihai o ediție în bandă desenată a clasicei Alice în țara minunilor de Lewis Carroll (54 de minute!), iar într-o scurtă ieșire la munte, o foarte frumoasă carte pentru copii, apărută recent, Copacii în care creșteau cărți de Paul Czajak și Rashin Kheiriyeh.

 

 

În alte zile, am citit și versiunea Disney a lui Alice și două cărți mari cu clapete, Întrebări și răspunsuri despre hrană și Întrebări și răspunsuri despre timp.

 

 

 

 

 

 

Printre acestea m-am ocupat și de cărțile „serioase”, pentru emisiuni. În primul rând de Liniște. Odihnă. Seninătate. Calm de David W. Henderson, o apariție recentă și foarte necesară pentru omul ocupat al erei digitale. O carte foarte frumoasă, care mi-a plăcut foarte mult, care te ajută să-ți reașezi prioritățile și să-ți evaluezi ritmul și calitatea vieții din perspectivă creștină.

 

Apoi, în vreo 2 ore am citit scurta carte a lui John Lennox, Unde e Dumnezeu în lumea coronavirusului?, care, din păcate, nu se găsește decât în format electronic, așa că a trebuit să o cumpăr (dar a fost o achiziție justificată de… muncă, deci nu mi-am încălcat interdicția). Departe de a răspunde la toate întrebările, John Lennox te ajută să vezi lucrurile în perspectivă și clarifică niște aspecte, dar mai multe veți afla din episodul pe care i-l vom dedica.

După aceea, am simțit nevoia de un roman ușurel, așa că am început Mica librărie de pe Sena de Nina George, care m-a atras prin titlu și subiect, dar care m-a dezamăgit. Mi-a luat o grămadă de timp să o parcurg, deși este scrisă frumos, dar parcă nu am reușit să fiu atât de captivată de ea încât să n-o las din mână. Nu mi-a plăcut nici că totul pornește, de fapt, de la un triunghi amoros.

Domnul Jean Perdu, proprietarul „micii librării de pe Sena” (numite, de fapt, Farmacia literară), a fost timp de 5 ani, amantul lui Manon Basset, căsătorită cu un viticultor din sudul Franței. La 20 de ani de când aceasta l-a părăsit, Perdu deschide în sfârșit scrisoarea pe care ea i-o trimisese atunci și pornește într-o călătorie cu librăria lui plutitoare pe canalele fluviale ale Franței. Dacă n-ar fi fost aspectul acesta al triunghiului amoros, cred că aș fi gustat mai mult drumul regăsirii sale și ar fi fost o carte perfectă de vacanță. Am ținut să o termin pentru că dădusem bani pe ea (aceasta este singura carte din biblioteca mea, nu a copilului, pe care am citit-o luna aceasta). Totuși, mi-am notat una dintre concluziile sale (poate evidente, dar importante mai ales pentru cei care chiar găsesc o salvare în literatură):

Cărțile pot face multe, dar nu chiar totul. Lucrurile cele mai importante trebuie trăite. Nu citite. Trebuie să-mi… trăiesc cartea.

Următoarea carte pe care am citit-o este una pe care am anunțat-o și aici pe blog când am scris despre ce ne-am fi dorit de la Bookfest 2020. O carte pe care de-abia așteptam să o citesc (pe de o parte datorită autoarei, pe de alta datorită a ceea ce ascultasem în interviuri despre ea), dar față de care aveam oarecare rețineri totuși, din cauza subiectului abordat.

Este vorba despre romanul Prevestirea de Ioana Pârvulescu, care repovestește viața profetului Iona. De la început vreau să spun că din principiu mă feresc de repovestiri pe baza unor subiecte biblice, nu mă atrag nici romanele cu personaje inventate care ar fi trăit în vremuri biblice sau în preajma unor personaje biblice cunoscute etc., pentru că mi se pare că, deși poate ne-am dori să știm mai multe despre ele, aceste reinterpretări pot face mai mult rău decât bine. Acestea fiind zise, aveam de gând să citesc romanul Ioanei Pârvulescu (aproape) indiferent despre ce ar fi fost vorba, pentru că este una dintre autoarele mele preferate, iar tocmai faptul că a ales această temă m-a atras și mai tare.

Încercând să nu dezvălui prea multe o să spun doar că nu mi-a plăcut că a inclus prea multă senzualitate și prea multe divagări pentru subiectul în cauză, deși per total este frumos scris. Mi-a plăcut în mod deosebit un pasaj despre rugăciune:

Odată cu rugăciunea lucrurile s-au limpezit, și s-a arătat că Dumnezeu trimisese vietatea nu ca să-l omoare, ci, dimpotrivă, să-l salveze de la înec. Căci de multe ori lucrurile își schimbă în timp întregul înțeles, iar rugăciunea are însușirea asta: limpezește deodată toate apele; chiar și pe ale mării. Era iertat.

Concluzia mea ar fi că mi-a plăcut mai mult ce a vorbit despre roman în interviurile sale, decât romanul în sine. Îmi pare rău.

Din fericire, am încheiat luna citind o carte recent apărută care mi-a plăcut foarte mult. Este vorba despre O librărie în BerlinExtraordinara evadare a unei femei din calea nazismul de Françoise Frenkel. Traducerea titlului este un pic înșelătoare, pentru că partea în care este vorba despre librărie constituie mai puțin de un sfert din carte. Titlul original, Rien où poser sa tête Nicăieri unde să-ți pui capul, redă mai bine esența cărții, și anume, peregrinarea autoarei de la Berlin la Paris, de la Paris la Nisa, de la Nisa în Savoia, și din Savoia în final în Elveția.

Doamna Frenkel, evreică de naționalitate poloneză născută în 1889, cu studii la Sorbona, deschide în 1921 prima librărie franceză din Berlin. Din 1935 însă, odată cu ascensiunea politicii naziste, situația se înrăutățește, iar odată cu invadarea Poloniei Frenkel pleacă la Paris în 1938. De atunci și până în 1943 este nevoită să tot fugă dintr-un loc în altul, să trăiască în ascunzători care nu se dovedesc sigure pentru prea mult timp, pe măsură ce trupele naziste germane și aliații lor italieni avansează și cuceresc mare parte din Franța, iar măsurile împotriva evreilor devin din ce în ce mai aspre.

Periplul său este descris cu un talent de scriitoare, cu multe detalii ale locurilor și ale vieții de zi cu zi pe timp de război în caliate de refugiat evreu, dar și ale prieteniilor și complicităților, de multe ori, improbabile care se formează în astfel de circumstanțe. Este izbitor de multe ori constrastul dintre zonele idilice în care locuiește și în care de obicei lumea se ducea în vacanță și noile roluri pe care le capătă acestea în economia ocupantului – regimul instalat în stațiunea balneară de la Vichy, refugiații care se ascund pe Coasta de Azur și modul în care coabitează aceștia cu țăranii francezi din Savoia. Este impresionantă mobilizarea francezilor inimoși care au vrut să-i ajute pe refugiați și pe evrei, în special, cu riscuri mari, și modul în care se încurajează pe ei înșiși declarând: „ne-o vor plăti ei (ocupanții naziști)!”.

Este o carte de memorii palpitantă în care autoarea reușește să nu încarce relatarea cu apăsarea și durerea personală (deși le exprimă), ci să dea mărturie despre multele persoane care, uneori în mod providențial, au ajutat-o în situații grele, aparent fără ieșire.

În perioada de pandemie în care ne aflăm cred că o astfel de lectură te aduce cu picioarele pe pământ și te face să înțelegi ce înseamnă cu adevărat îngrădirea și lipsa de libertate (de care s-au plâns unii) – de orice fel ar fi ea. Nu se compară situația prin care am trecut în primăvara sau prin care trecem acum cu traiul sub ocupație nazistă pe timp de război (mai ales în calitate de refugiat evreu): să ai nevoie de permis de deplasare (fie că ești evreu sau nu); să stai la coadă pentru rații; să ai nevoie de cartelă pentru rații; să nu poți obține nici permis, nici cartelă, pentru că le sunt interzise evreilor… până la urmă, să nu ai dreptul să exiști – asta este adevărata privare de libertate.

În final, vreau să vă împărtășesc două pasaje de la începutul cărții, care cred că sunt simbolice pentru cele două etape ale vieții autoarei: viața de dinainte și viața din timpul războiului:

Când am împlinit șaisprezece ani, părinții mi-au dat voie să-mi comand o bibliotecă pe gustul meu. Am pus să mi se construiască, după propriile mele planuri, un dulap care, spre uluirea tâmplarului, trebuia să aibă toate cele patru laturi de sticlă. Am instalat această mobilă de vis în mijlocul camerei.

La sfârșitul Primul Război Mondial m-am întors în orașul meu natal. După momentele fericite de regăsire cu ai mei, în viață și sănătoși, m-am repezit în camera mea.

M-am oprit șocată în prag! Pereții erau goi: tapetul palid decorat cu flori fusese desprins cu grijă și luat. Nu rămăseseră decât ziare lipite direct pe zid. Biblioteca cu patru geamuri, minunăția născută din fantezia mea copilărească, era goală și părea rușinată de propria decădere.

Și pentru că am încheiat luna în această atmosferă, am început pe 31 iulie Un long dimanche de fiançailles de Sébastien Japrisot (tradusă în limba română, O logodnă foarte lungă), un roman de data aceasta, dar plasat tot în Franța, de data aceasta în timpului Primului Război Mondial. Dar despre asta, data viitoare, în raportul pe luna august, în care sper ca vacanța să-mi permită să citesc mai multe cărți.

Până atunci, puteți (re)citi rapoartele pe lunile trecute: ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie.

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Printre pasiunile mele, pe lângă cărţi, se mai numără lucrul manual (origami, felicitări etc.), plimbările în parc şi ieşirile în oraş pe la librării şi biblioteci. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis şi Philip Yancey. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

2 gânduri despre „Ce am citit în iulie 2020”

Lasă un răspuns la Irina Trancă Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s