Mai devreme sau mai târziu, toți suferim pierderi în viață, într-o măsură mai mică sau mai mare, pe neașteptate sau în timp, ascunse de ochii celorlalți sau în văzul tuturor. De multe ori, când trecem prin suferință, singurii care pot sta alături de noi și ne pot încuraja cu adevărat sunt cei care au experimentat-o ei înșiși. De aceea, astăzi, vă propun cartea Har ascuns. Maturizarea sufletului care trece prin experiența pierderii, scrisă de Jerry Sittser, un om care a suferit o pierdere bruscă, năucitoare și copleșitoare.
Jerry Sittser este profesor de religie la Whitworth College. Este licențiat la Fuller Theological Seminary și a obținut doctoratul în istorie la University of Chicago. Din mai multe fragmente presărate în cartea sa Har ascuns, aflăm despre viața familiei sale, înainte de accidentul în care și-a pierdut soția, mama și fiica de patru ani.
Lynda, soția sa, era plină de viață, idealistă, dădea dovadă de o credință transparentă și de o dragoste autentică față de oameni. Conducea un cor profesionist, devenise solista soprană a bisericii lor și, după 11 ani de infertilitate, se bucura din plin de cei patru copii pe care îi aveau. Perioada în care nu au avut copii le-a dat răgazul să adâncească parteneriatul, prietenia și dragostea dintre ei.
Toate au luat sfârșit într-o seară când o altă mașină condusă de un șofer care băuse s-a izbit violent de microbuzul în care se aflau Jerry și mama sa, Lynda și cei patru copii. În accident și-au pierdut viața mama, soția și fiica lui Jerry Sittser, dar și soția șoferului care a provocat tragedia. Jerry Sittser a rămas astfel cu trei copii pe care să îi crească singur, trecând prin diferitele faze ale durerii, remușcărilor, temerilor și uneori chiar a dorinței de răzbunare.
Pierderile majore, de orice natură, sunt îngrozitoare, fiecare în felul ei. E cu neputință să le cuantificăm și să le comparăm. Însăși tentativa de a le cuantifica nu face decât să înrăutățească sentimentul de pierdere, împingându-ne spre două extreme nesănătoase, spune el. Pe de o parte, cei care ies dezavantajați dintr-o asemenea comparație sunt privați de validarea de care au nevoie pentru a identifica și experimenta pierderea ca pe un lucru negativ. Pierderea lor e considerată prea neînsemnată pentru a i se acorda atenție și a fi recunoscută ca atare. Pe de altă parte, cei care ies în avantaj se autoconving că nimeni nu a suferit cât au suferit ei, că nimeni niciodată nu-i va înțelege și că nimeni nu e capabil să le ofere un ajutor semnificativ. Ei sunt în postura victimei absolute. Prin urmare, se complac în durerea lor, găsind în nenorocirea lor un soi de plăcerea ciudată.
Fiecare experiență a pierderii e unică, doare, în felul ei, este la fel de îngrozitoare ca a oricui altcuiva, și totuși, diferită. La ce bun să cuantificăm pierderile? Întrebarea pe care ar trebui să o ridicăm nu este: „A cui pierdere este mai grea?” ci „Cum poate fi valorificată suferința, cum putem ajunge mai maturi la capătul ei?” Iată întrebarea la care îmi propun să răspund pe parcursul cărții, spune Jerry Sittser la începutul cărții Har ascuns.
N-am trecut prin durere ca să ies la celălalt capăt al ei; aș zice mai curând că am trăit în durere și am găsit în miezul ei harul de a supraviețui și, în cele din urmă, de a mă maturiza. Nu m-am refăcut după pierderea alor mei; mai degrabă am absorbit acea pierdere în mine și am integrat-o treptat în ființa mea întocmai ca pământul care preia materia descompusă. Durerea și-a făcut sălaș permanent în sufletul meu, lărgindu-l. Totul depinde de alegerea pe care o facem, consideră Jerry Sittser. Putem fugi de întuneric, sau putem intra în el, înfruntând realitatea pierderii. Ne putem plânge de milă întruna, sau putem manifesta compasiune față de durerile altora, făcându-le ale noastre. Putem fugi de durere, găsindu-ne refugiu în tot felul de patimi, sau putem învăța să trăim cu durerea. Ne putem cocoloși la nesfârșit rănile lăsate de loviturile vieții, sau putem fi recunoscători și joviali chiar dacă, aparent, nu prea avem motive. Putem întoarce rău pentru rău, sau putem birui răul prin bine. Ei bine, tocmai această putere de a alege e cea care adaugă demnitate umanității noastre și ne ajută să trecem peste împrejurările vitrege, eliberându-ne din postura de simple victime. Aceste alegeri nu sunt niciodată ușoare. Deși putem și trebuie să le facem, cel mai adesea le vom face doar după multă agonie și zbucium.
Pierderea dă naștere unui prezent gol, ca și cum ai naviga pe o mare a neantului, spune Jerry Sittser în cartea Har ascuns. Cei ce au suferit o pierdere trăiesc suspendați între un trecut căruia îi duc dorul și un viitor la care speră. Își doresc să se întoarcă în portul trecutului familiar, să recupereze ceea ce au pierdut – sănătate, relații fericite, o slujbă sigură. Sau, vor să plutească mai departe pe mare și să descopere un viitor plin de sens care le promite din nou viața – o operație reușită, o a doua căsătorie, o slujbă mai bună. Și când colo, se trezesc trăind într-un prezent pustiu, lipsit de orice noimă. Amintirile nu fac altceva decât să păstreze vie imaginea a ceea ce au pierdut; speranța legată de viitor le flutură batjocoritor pe dinainte un necunoscut mult prea îndepărtat ca să și-l poată măcar închipui.
Însă pierderea ne dă ocazia să ne facem un inventar al vieții, să ne reconsiderăm prioritățile și să stabilim noi direcții. Pierderea ne invită să ne punem marile întrebări ale existenței. Care este crezul meu? Există viață după moarte? Există Dumnezeu? Ce fel de om sunt eu? Îmi pasă cu adevărat de soarta altora? Cum îmi folosesc resursele – timpul, banii, talentul? Încotro merge viața mea?
Darurile harului ne ies în cale tuturor. Trebuie doar să avem ochi ca să le vedem și să fim gata să le primim. Pentru asta va trebui să acceptăm un anume fel de sacrificiu, acela de a merge împotriva convingerii noastre și a crede că, oricât de dureroasă ar fi pierderea suferită, viața poate fi frumoasă, altfel decât a fost înainte, dar nu mai puțin frumoasă. N-o să mă refac niciodată după pierderea suferită, și mereu îmi va fi dor de cei plecați pentru totdeauna. Dar tot mă bucur de viață ca de o sărbătoare, de viața pe care am aflat-o ca urmare a dispariției lor. Am pierdut, dar am câștigat. Am pierdut universul pe care-l iubeam, dar am câștigat un sentiment mai profund al harului. Harul acesta mi-a dat puterea de a-mi clarifica scopul în viață și a redescoperi miracolul clipei prezente, mărturisește Jerry Sittser în cartea Har ascuns.
Pierderea ne obligă să vedem rolul dominant pe care îl joacă împrejurările în determinarea fericirii noastre. Pierderea ne ia toate proptelele de care ne sprijinim ca să ne fie bine. Ne trage preșul de sub picioare și ne prăbușim pe spate. Experiența pierderii ne aduce la limita extremă a ceea ce suntem fiecare. În cele din urmă, ajungem la punctul în care pornim în căutarea unei vieți noi, una care se bazează mai puțin pe împrejurări și mai mult pe profunzimea noastră sufletească. Aceasta, la rândul ei, ne deschide spre noi idei și perspective, inclusiv spirituale. Ajungând până la limita ultimă a ființei noastre, ajungem de fapt la sinele nostru profund și adevărat.Avem nevoie de cineva mai mare decât noi care să ne dăltuiască o nouă identitate.
Am evitat să mă gândesc la suveranitatea lui Dumnezeu după accident, mărturisește Jerry Sittser în capitolul Absența lui Dumnezeu. Până și ideea că Dumnezeul în care încercasem atâția ani să mă încred și să-L urmez ar permite sau chiar ar cauza o asemenea tragedie mi se părea de neconceput – tot atât de insuportabilă pentru sensibilitatea mea religioasă pe cât fusese moartea celor dragi pentru sensibilitatea mea de ființă umană. Dar, în timp, mi-am dat seama că traiectoria durerii mele mă adusese în coliziune cu Dumnezeu și că, în cele din urmă, aveam de luptat cu una dintre cele mai complexe probleme din câte există. Știam că trebuie să recunosc suveranitatea lui Dumnezeu, să-L resping total pe Dumnezeu, sau să mă mulțumesc cu un Dumnezeu mai mic, căruia Îi lipsise ori puterea, ori dorința de a preveni accidentul.
Suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu deține controlul absolut asupra tuturor lucrurilor. Întruparea înseamnă că Dumnezeu a venit în lume ca ființă umană vulnerabilă. Dumnezeul suveran a venit în Isus Hristos să sufere cu noi și să sufere pentru noi. El a coborât în abis mai adânc decât vom ști noi vreodată. Suveranitatea Lui nu L-a ferit de pierdere. În cel mai bun caz, L-a făcut să sufere pierderea de dragul nostru. Prin urmare, Dumnezeu nu este doar o ființă distantă care cârmuiește lumea cu o putere misterioasă. Dumnezeu a coborât până la noi și a trăit printre noi, este concluzia la care a ajuns Jerry Sittser, autorul cărții Har ascuns.
Dumnezeul pe care Îl cunosc eu a trecut prin experiența durerii și de aceea îmi poate înțelege propria durere, continuă el. În Isus am simțit lacrimile lui Dumnezeu, am tremurat îngrozit de moartea Lui pe cruce și am fost martorul puterii răscumpărătoare a suferinței Lui. Întruparea înseamnă că lui Dumnezeu I-a păsat de noi atât de mult încât a ales să devină om și să sufere pierderea, deși nu era obligat să o facă. Am jelit îndelung și amarnic, dar m-am simțit mângâiat, știind că Dumnezeul suveran, care are control deplin peste toate, este același Dumnezeu care a cunoscut nemijlocit durerea trăită de mine zi de zi. Oricât de adânc e abisul în care mă cufund, Dumnezeu e acolo întotdeauna. El nu se distanțează de suferința mea, ci Se apropie de mine când mă doare. El e vulnerabil la durere, nu-Și poate stăpâni lacrimile și știe ce înseamnă durerea. Dumnezeu e un Suveran care suferă și simte durerea lumii întregi.
Jerry Sittser a avut parte de binecuvântarea unor prieteni loiali care i-au fost aproape și în plan spiritual, dar și practic, ajutându-l să facă față durerii și perspectivei de a munci și de a-și crește copiii singur. De aceea, capitolul O comunitate a celor zdrobiți de suferință este dedicat acestui subiect: în ce moduri putem fi aproape de cei care suferă, sau cum să îi lăsăm pe ceilalți să ne ajute, dacă noi înșine suntem cei afectați de durere.
Comuniunea nu se formează de la sine, decât în situații extrem de rare când există condițiile prielnice. Nici măcar împrejurările unice cum sunt acelea ale unei pierderi dezastruoase nu duc la formarea comuniunii. Când oamenii care suferă o pierdere găsesc comuniunea, aceasta are loc ca urmare a unei alegeri conștiente pe care ei și alții o fac. Experiența comuniunii m-a învățat o lecție, scrie Jerry Sittser. E necesar ca aceia care vor să aducă mângâiere în suferință să ia o hotărâre în acest sens, dar tot atât de necesar este ca și cei ce au nevoie de mângâiere să decidă să o primească. Lor le revine răspunderea de a înfrunta întunericul cu mult curaj, de a învăța deprinderi noi, de a lupta pentru reciprocitate în relațiile de prietenie. Cu alte cuvinte, ei trebuie să preia comanda vieții lor atât cât pot, în pofida durerii și a neputinței.
Iubirea posedă în sine o dimensiune înfricoșătoare, mai ales după pierdere. Dacă pierderea ne mărește capacitatea de a iubi, atunci capacitatea sporită de a iubi ne va face să simțim o durere cu atât mai mare când suferința va lovi din nou. Nu există o soluție simplă la această dilemă, recunoaște Jerry Sittser. Izolarea de oameni și protejarea propriei persoane micșorează sufletul; alternativa de a iubi chiar mai profund decât înainte ne pune în postura de a suferi din nou, pentru că alegerea de a iubi cere curajul de a trăi durerea. Știm că pierderea nu este o experiență singulară în viață. Este deci normal să ne dăm înapoi înspăimântați din fața acestei amenințări. Dar cea mai mare pierdere nu e să suporți pierderea propriu-zisă, ci să refuzi să mai iubești, căci aceasta poate duce la moartea sufletului.
Prețuirea mea pentru oameni a crescut nemăsurat de la accident încoace, deși niciodată nu m-am simțit mai fragil și mai depășit în fața problemelor. Durerea cruntă m-a dus la dragoste, și am găsit o sursă de dragoste pe care n-o puteam afla la mine. Am găsit-o în comunitatea celor zdrobiți de suferință ca mine și în Dumnezeul care creează și susține această comunitate. Îmi amintesc că nu suntem singurii care suferă. Aceasta este soarta omenirii. Dacă lumea prezentă ar fi singura care există, atunci suferința ar avea ultimul cuvânt, iar noi toți am fi cei mai nenorociți muritori. Totuși, au existat generații întregi de creștini devotați care s-au dus și vor veni alții, și toți au crezut sau vor crede ceea ce cred și eu în adâncul sufletului.
Isus e în centrul tuturor lucrurilor. El a învins păcatul și moartea prin răstignirea și învierea Lui. Lumina mijește în inima mea și speranța prinde din nou aripi. Găsesc astfel rațiunea și curajul de a merge înainte și de a continua să cred. Încă o dată, sufletul meu se lărgește, gata să primească deopotrivă speranța și durerea. Sfârșesc apoi prin a crede într-un mod mai profund, mai plin de bucurie, chiar dacă sunt împresurat de suferință, spune Jerry Sittser.
Pierderea de proporții catastrofale dezlănțuie o forță distructivă comparabilă cu cea a unui adevărat potop. Este năvalnică, nemiloasă, incontrolabilă, erodând în mod brutal trupul, mintea și sufletul. Uneori, e resimțită instantaneu ca o mare pierdere, întocmai ca stricăciunile provocate de puhoiul de ape care se năpustește prin spărtura unui dig, măturând tot ce întâlnește în cale. Alteori, pierderea e resimțită progresiv, ca o acumulare treptată de apă cauzată de ploile care nu mai contenesc, umflând râurile și lacurile până când acestea se revarsă peste maluri, înghițind, cotropind și distrugând tot ce întâlnesc în cale. În ambele cazuri, tragedia lasă în peisajul respectivei vieți schimbări ireversibile. Cum mai poate continua viața acum? Pentru cei ce au suferit pierderi de orice fel, cuvintele venite din partea unora care nu au trecut pe acolo, chiar bine intenționați, nu ajută la nimic. Însă, venit din partea cuiva care cunoaște din plin durerea în toate manifestările ei, mesajul are forță și greutate. De aceea vă recomand cartea Har ascuns scrisă de Jerry Sittser, care după experiența sa tragică a reușit totuși să găsească bucurie, o nouă identitate și o profunzime a relației cu Dumnezeu cu mult, mult mai mare decât înainte. Cartea lui m-a impresionat până la lacrimi, mă bucur că am descoperit-o și o recomand celor care au trecut prin suferință sau au în preajma lor persoane care au suferit o pierdere și nu știu cum să le încurajeze.
CARTEA E O VIAȚĂ 