Ioan 11. Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” „Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume”. După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe soră-sa, Maria, şi i-a zis: „A venit Învăţătorul şi te cheamă”. Maria, cum a auzit, s-a sculat iute şi s-a dus la El. Căci Isus nu intrase încă în sat, ci era tot în locul unde Îl întâmpinase Marta. Iudeii, care erau cu Maria în casă şi o mângâiau, când au văzut-o sculându-se iute şi ieşind afară, au mers după ea, căci ziceau: „Se duce la mormânt, ca să plângă acolo”. Maria, când a ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat. Şi a zis: „Unde l-aţi pus?” „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi”. Isus plângea. Atunci, iudeii au zis: „Iată cât îl iubea de mult!” Şi unii din ei au zis: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră, la intrarea căreia era aşezată o piatră. „Daţi piatra la o parte”, a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile”. Isus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!” Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu făşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”. Mulţi din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El.

Lupta cu moartea a început, și ni se dă un semn despre ceva ce se dovedește a fi surprinzător mult mai mare. Prin venirea lui Hristos în Betania, multe lucruri sunt dezvăluite.
În primul rând, imensitatea realității dezgustătoare a morții, arătată de cel mai scurt verset din Evanghelii: „Isus a plâns”. El a plâns pentru prietenul Său. Dumnezeu ne-a chemat la ființă ca să participăm la prietenia Lui, cunoașterea Lui, comuniunea cu El, ca să ne împărtășim din viața Lui. Cu toate acestea, ceea ce întâlnește atunci când Se întâlnește cu noi – așa cum știm acum, după cele patruzeci de zile de luptă împotriva patimilor noastre, patruzeci de zile în care ne-am mortificat – este faptul că suntem ținuți sub o putere care ne-a capturat, care ne preface în nimic, care ne reduce la praf, la moarte. Miroase – așa cum au spus cei ce ședeau lângă mormânt. Iar asta Îl face pe Hristos să plângă. Lacrimile lui Dumnezeu Însuși.