Așa cum au spus Părinții și teologii medievali, credința caută să înțeleagă. Trebuie să cugetăm asupra credinței noastre, dacă dorim să ne maturizăm duhovnicește, să dobândim o mai profundă cunoaștere spirituală, dacă dorim să înțelegem taina veșnică dezvăluită în Hristos.
Dar acest lucru este radical diferit de ceea ce învață lumea de astăzi: nu accepta nimic până nu te-ai convins, în termenii tăi, că ai dreptate să accepți. O astfel de atitudine duce la un scepticism aproape universal, o cultură a suspiciunii, în care suntem educați să căutăm motive ascunse că, de exemplu, credința creștină are mai mult de-a face cu jocurile de putere patriarhale, decât cu adevărul despre Dumnezeu și noi înșine. Dacă ești un sceptic ce se îndoiește de totul, ajungi în cele din urmă să nu mai cunoști nimic.
La fel de greșită însă este atitudinea, din nou propovăduită în zilele noastre – mai ales în Biserică – potrivit căreia singurul lucru de care omul are nevoie este o credință lipsită de îndoială, că nu trebuie decât să crezi și chiar să crezi fiindcă este atât de incredibil.
Nu! Dumnezeu ne-a dat o minte iscoditoare, iar noi trebuie să o folosim într-un mod adecvat ca să putem spori în înțelegere, iar această sporire trebuie să fie vizibilă în chipul viețuirii noastre: o sporire în credință, viață și cunoaștere duhovnicească.
„Așa că, de acum încolo, nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii, și chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta.” 2 Corinteni 5:16
Crucea lucrează în lume. Omilii pentru perioadele liturgice de peste an, Pr. Prof. John Behr