Acțiunile lui Iosif și Nicodim erau menite să păstreze trupul lui Hristos, necunoscând că, prin moartea Sa, El biruia moartea, pentru a trăi veșnic; iar femeile au venit la mormânt întrebându-se cine le va prăvăli piatra, necunoscând că mormântul era deja gol. Cu toții au vrut să facă ceva ce nu au putut duce la capăt, și totuși, fiindcă au acționat cu așa de mare dorință și iubire, au devenit agenții unei făptuiri care era mai presus de visele și așteptările lor cele mai îndrăznețe, o tainî mai presus de capacitatea lor de înțelegere.
Noi, pe de altă parte, credem că știm cum stau lucrurile. Și totuși, dacă nu ne este teamă, dacă nu tremurăm precum femeile, probabil că nici nu ne vom da seama de neștiința noastră.
Credem că știm deja sfârșitul și astfel avem tendința de a fi mulțumiți de noi înșine despre modul în care ajungem în acel punct. Hristos a biruit moartea: super! Pot continua să-mi trăiesc viața așa cum eram înainte, ba chiar o pot continua astfel și dincolo de mormânt.
Noi vrem viață veșnică, nu vrem Crucea.
Mironosițele, Iosif și Nicodim pe de cealaltă parte, au lucrat cu râvnă și iubire, fără să se gândească la ce folos vor avea din aceasta.
După ce am auzit vestea cea bună, suntem ispitiți să o înțelegem în termenii noștri și astfel atenția ne este ațintită mai mult asupra chestiunilor acestei lumi: știm mai multe despre investițiile noastre, pensii, taxe… decât știm despre Scripturi. Lor le lipsea deplinătatea cunoașterii, dar cel puțin au lucrat cu iubire; noi suntem cu totul nesocotiți și lucrăm pentru alte scopuri.
Motivul pentru care Paștele se află în centrul anului nostru bisericesc – petrecând atât de multe săptămâni pregătindu-ne pentru el și atât de multe după, deslușindu-i taina – este ca noi să ne dăm seama de semnificația sa!
Lumina Paștelui strălucește pentru a ne lumina, pentru ca să nu mai trăim în întunericul căilor noastre vechi, ci, mai degrabă, să începem să trăm în lumina care se cuvine fiilor lui Dumnezeu, pornind chiar de la un licăr, de la primele raze ale unei noi zile.
Doar dacă ne dăruim cu adevărat lui Hristos aflăm că ceea ce noi credeam că este cu neputință a fost împlinit, că piatra care zăcea prăvălită peste inima fiecăruia dintre noi, ținându-ne jos, făcându-ne incapabili să-L simțim sau să-L vedem pe Dumnezeu, acea piatră a fost rostogolită și atunci nu vom mai vedea doar un licăr a ceea ce se află înaintea noastră, ci vom fi chemați să intrăm în mormânt, inima noastră, camera de nuntă.
Numai Dumnezeu poate înlătura piatra, dar să ne amintim că noi trebuie să mergem la mormânt!
Crucea lucrează în lume. Omilii pentru perioadele liturgice de peste an, Pr. Prof. John Behr
CARTEA E O VIAȚĂ 