Max Lucado – Pagina 18 – CARTEA E O VIAȚĂ

Un strop de viaţă #211

A-L urma pe Isus presupune credinţă, dar nu o credinţă oarbă. „Veniţi şi vedeţi“, ne invită îngerul. Vreţi să mergem? Priviţi mormântul gol. Ştiaţi că duşmanii lui Hristos nu au contestat niciodată acest fapt? Nici un fariseu sau soldat roman n-a condus vreodată un contingent înapoi la locul de îngropare ca să declare „Îngerul s-a înşelat. Trupul este aici. Totul a fost doar un zvon.“

Ar fi făcut-o dacă ar fi putut. În câteva săptămâni ucenicii au umplut fiecare colţ de stradă din Ierusalim, anunţând Învierea lui Hristos. Ce altă cale mai rapidă ar fi avut duşmanii Bisericii de a-i reduce la tăcere decât să scoată la iveală un trup lipsit de viaţă? Dar nu aveau nici un cadavru de arătat.

Aşa se explică trezirea spirituală din Ierusalim. Când apostolii susţineau existenţa unui mormânt gol, oamenii îşi îndreptau privirea spre farisei pentru infirmarea acestei idei. Dar ei nu puteau să ofere niciuna. Aşa cum a spus demult cineva, „Tăcerea evreilor este la fel de grăitoare ca discursul creştinilor!“

Max Lucado, în Blessings of the Cross

„El încă dă pietre la o parte“ de Max Lucado

Hristos a înviat! Adevărat a înviat şi încă dă pietre la o parte, aşa cum ne spune Max Lucado în cartea sa, El încă dă pietre la o parte.

Max Lucado ne invită de această dată să ne îndreptăm atenţia spre câteva întâmplări, la prima vedere minore, din Noul Testament, situaţii în care Dumnezeu a intervenit şi a redat speranţa, a dat pietrele la o parte aşa cum a dat mai târziu la o parte şi piatra de la gura mormântului lui Isus Hristos şi astfel să descoperim speranţa pe care ne-o dă şi nouă astăzi învierea Lui.

O femeie aflată la al cincilea divorţ. Un infirm ajuns la disperare. O soră care îşi înmormântează fratele. Un tată aflat în necaz. De ce există asemenea portrete în Biblie? Acestea nu sunt simple poveşti istorisite la şcoala duminicală. Nici fabule rupte de realitate. Nu sunt nici produsul unor iluzii nerealiste. Sunt întâmplări adevărate în cadrul cărora un Dumnezeu cât se poate de real Se confruntă cu suferinţe la fel de reale, aşa încât putem să dăm un răspuns la întrebarea Unde e Dumnezeu atunci când suferim? Continuă lectura „„El încă dă pietre la o parte“ de Max Lucado”

Un strop de viaţă #207

Cele mai mari binecuvântări ale lui Dumnezeu vin deseori deghizate în dezastre. Cine se îndoieşte de acest lucru nu trebuie decât să urce dealul Calvarului. Concluzia generală a locuitorilor Ierusalimului în acea vineri a fost următoarea: s-a terminat cu Isus. Ce altă concluzie ar fi avut sens? Liderii religioşi L-au prins şi L-au predat. Roma a refuzat să-L salveze. Cei care Îl urmaseră s-au împrăştiat, cu coada între picioare. El a fost ţintuit de o cruce şi lăsat să moară, ceea ce s-a şi întâmplat. Ei L-au redus la tăcere, I-au pecetluit mormântul şi, cum ar fi spus orice preot care se respectă, Isus era istorie.

Trei ani de putere şi promisiuni se descompun într-un mormânt împrumutat. Caută pe cerul răstignirii o rază de speranţă şi nu o vei găsi. Aceasta este perspectiva ucenicilor, opinia prietenilor şi punctul de vedere al duşmanilor. Dar Dumnezeu nu este surprins. Totul se desfăşoară conform planului Său. Chiar şi în moarte – mai ales în moarte – Hristos este încă regele, rege peste propria Sa răstignire.

Max Lucado, în Blessings of the Cross

Un strop de viață #206

Scena este foarte simplă, o vei recunoaşte cu siguranţă. O grădină cu măslini unduitori. Pământul acoperit de pietre mari. Un gard mic de piatră. O noapte întunecoasă. Vedeţi silueta aceea singuratică? Culcat la pământ. Cu faţa mânjită de noroi şi lacrimi. Cu pumnii zdrobind bulgări de pământ tare. Cu ochii măriţi de spaimă. Cu părul încâlcit cu sudoare sărată. Este acela sânge pe fruntea Lui?

Acela este Isus. Isus în grădina Gheţimani. Îl vedem pe Isus în agonie, încordare şi zbucium. Vedem un „om al durerii“. Vedem un om care se luptă cu teama, care tânjeşte după alinare.

Dumnezeu nu a fost niciodată mai uman ca în acea oră. Dumnezeu nu a fost niciodată mai aproape de noi ca atunci când trecea prin durere. Întruparea nu a fost niciodată mai deplină ca acolo, în grădină.

Max Lucado, în Blessings of the Cross

„Nu-i de mirare că e numit Mântuitorul“ de Max Lucado

În Biblia ta de peste o mie de pagini, ce contează? Dintre toate poruncile şi interdicţiile, ce este esenţial? Ce este indispensabil? Vechiul Testament? Noul? Harul? Botezul?

Oare asta să fie tot? Mers la biserică duminica. Cântece frumoase. Zeciuială practicată cu credincioşie. Cruci de aur. Costume din trei piese. Coruri mari. Biblii legate în piele. Toate acestea sunt frumoase, dar… unde este esenţa?

Asta se întreabă Max Lucado în cartea sa, Nu-i de mirare că e numit Mântuitorul – cronici ale crucii, o carte perfectă pentru a fi citită în Săptămâna Mare în care tocmai am intrat.

Autorul ne invită să medităm la cuvintele apostolului Pavel din 1 Corinteni, capitolul 15: Continuă lectura „„Nu-i de mirare că e numit Mântuitorul“ de Max Lucado”