Hristos a înviat! Adevărat a înviat şi încă dă pietre la o parte, aşa cum ne spune Max Lucado în cartea sa, El încă dă pietre la o parte.
Max Lucado ne invită de această dată să ne îndreptăm atenţia spre câteva întâmplări, la prima vedere minore, din Noul Testament, situaţii în care Dumnezeu a intervenit şi a redat speranţa, a dat pietrele la o parte aşa cum a dat mai târziu la o parte şi piatra de la gura mormântului lui Isus Hristos şi astfel să descoperim speranţa pe care ne-o dă şi nouă astăzi învierea Lui.
O femeie aflată la al cincilea divorţ. Un infirm ajuns la disperare. O soră care îşi înmormântează fratele. Un tată aflat în necaz. De ce există asemenea portrete în Biblie? Acestea nu sunt simple poveşti istorisite la şcoala duminicală. Nici fabule rupte de realitate. Nu sunt nici produsul unor iluzii nerealiste. Sunt întâmplări adevărate în cadrul cărora un Dumnezeu cât se poate de real Se confruntă cu suferinţe la fel de reale, aşa încât putem să dăm un răspuns la întrebarea Unde e Dumnezeu atunci când suferim?
Max Lucado ne invită să retrăim împreună cu el aceste întâmplări. De asemenea, ne invită să nu uităm faptul că Dumnezeu, care a vorbit în trecut, vorbeşte şi astăzi. Despre Domnul Isus se spune în Matei 12:30 că El nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă.
Eşti şi tu o trestie frântă? Ai fost frânt în două de nişte cuvinte aspre, de supărarea unui prieten, de trădarea partenerului de viaţă, de propriul tău eşec, de rigiditatea normelor religioase? Şi te-ai simţit rănit, ai început să te îndoi încet. Tulpina ta cea goală pe dinăuntru, odinioară dreaptă şi semeaţă, s-a plecat şi şi-a ascuns capul în papura dimprejur.
Sau gândeşte-te la mucul unei lumânări. A trecut multă vreme de când ardeai de atâta credinţă? Îţi aduci aminte cum revărsai lumină asupra cărării ce ţi se aşternea înainte?
Haide să ne plimbăm împreună prin galeria de artă. Să cugetăm la momentele în care Hristos li Se arată oamenilor care trec prin suferinţă. Vom vedea cum profeţiile se adeveresc. Vom vedea cum trestiile frânte îşi recapătă semeţia de odinioară şi fitilurile fumegânde sunt reaprinse, ne invită Max Lucado.
Primul tablou al galeriei prezintă o poveste despre cădere. O poveste despre abuzuri. O poveste despre ruşine. Şi o poveste despre iertare, totodată. Este povestea femeii prinse în adulter şi adusă de către liderii religioşi la Isus, căruia Îi pui întrebarea-capcană: „Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar, ce zici?“
Isus îi spune acestei femei, după ce pârâşii săi pleacă: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti“.
Dacă te-ai întrebat vreodată cum reacţionează Dumnezeu când tu greşeşti, înrămează-ţi cuvintele acestea şi atârnă-le pe perete. Şi apoi priveşte. Priveşte cu atenţie. El îţi scrie. Îţi lasă un mesaj. Nu în nisip, ci pe o cruce. L-a scris nu cu mâna, ci cu sângele Lui. Mesajul Lui e compus dintr-un singur cuvânt: nevinovat.
Trecem mai departe şi în galeria trestiilor frânte îl găsim pe fratele cel mare. Fratele fiului risipitor. Un caz dificil tocmai pentru că fratele în cauză părea a fi perfect.
Se pare că amândoi fiii au trăit în noroi. Unul din ei în noroiul răzvrătirii – celălalt în noroiul auto-compătimirii. Mezinul s-a întors acasă. Fratele cel mare însă n-a făcut-o. El se bălăceşte încă în noroi. Se concentrează asupra a ceea ce nu are şi uită ceea ce are.
Temniţa adâncă şi întunecată a amărăciunii te ademeneşte să păşeşti înăuntru. Poţi alege, aşa cum au făcut alţii, să te legi cu lanţuri de suferinţa ta. Sau poţi alege, aşa cum au făcut alţii, mai puţini la număr, să dai la o parte suferinţa înainte ca ea să se transforme în ură. Poţi alege să mergi şi tu la petrecere. Ai şi tu un loc la masă. Dacă eşti copilul lui Dumnezeu, nimeni nu-ţi poate fura locul ce-ţi aparţine. Este tocmai ceea ce i-a spus tatăl fiului cel mare: „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău.“ Ar fi înţelept să ne înălţăm deasupra suferinţei noastre. Căci dacă facem aşa, vom lua parte, în final, la petrecerea Tatălui.
Din galeria trestiilor frânte şi a fitilurilor care fumegă mai fac parte Petru, ucenicii de pe drumul spre Emaus, tatăl tânărului posedat de un duh mut, Iair şi fiica lui înviată, tâlharul de pe cruce, precum şi alţii ale căror poveşti vă las pe voi să le descoperiţi.
Scopul acestor povestiri nu e să ne arate ce a făcut Isus. Scopul lor e să ne arate ce face Isus şi în prezent. El nu face aceste lucruri doar pentru ei. Le face şi pentru mine. Şi le face şi pentru tine, ne încurajează autorul.
Pietrele, oricât de grele, nu se pot măsura cu Dumnezeu. Ştiu că pe intrarea unui mormânt a fost cândva o piatră. Şi ştiu că ea a fost dată la o parte. Şi mai ştiu că şi pe drumul tău sunt presărate pietre. Pietre care te împiedică să înaintezi şi pietre care te prind în capcană. Pietre prea mari pentru tine. Pietrele nu se pot măsura cu Dumnezeu. Nu s-au putut măsura odinioară, nu o pot face nici acum. El încă dă pietre la o parte.
Cea mai importantă piatră a fost dată la o parte deja: piatra de la gura mormântului în care se afla Isus. Şi ea nu a fost dată la o parte pentru ca El să poată ieşi afară, ci pentru ca noi să vedem că mormântul este gol şi că El a înviat! Şi El a înviat pentru ca şi noi, crezând în El, să avem viaţă veşnică!
Fie ca mesajul învierii să-ţi aducă şi ţie speranţă acolo unde te afli, oricare ar fi situaţia prin care treci şi să te facă să ai încredere în Cel ce încă poate da pietre la o parte.
PS: Alte postări despre Înviere: Dovezi în favoarea Învierii de Josh şi Sean McDowell, Despre minuni de C.S.Lewis, Pledoarie pentru Cristos de Lee Strobel, Isus pe care nu L-am cunoscut de Philip Yancey.
CARTEA E O VIAȚĂ 