„Credința adevărată” de Gary Thomas


Ce înseamnă credința adevărată?

Dacă intenția lui Dumnezeu nu este să avem o viață fără încercări și necazuri, ci să ne încredem în El?

Având aceste întrebări în minte, răsfoim astăzi cartea Credința adevărată, în care Gary Thomas susține că credința la care ne cheamă Dumnezeu înseamnă mai mult decât atitudinea pozitivistă care ne ferește de luptele vieții. Credința adevărată ne duce spre o intimitate profundă cu Dumnezeu care ne susține în valurile vieții.

Continuă lectura „„Credința adevărată” de Gary Thomas”

Un strop de viață #911


O credință matură nu garantează că vom experimenta suferințe mai puține. De fapt, ar putea presupune trecerea prin mai multe suferințe. Giganții spirituali care au scris cărțile clasice ale creștinismului au avut parte de o viață dificilă. Augustin s-a molipsit de o boală de care a și murit în timpul asedierii orașului său; Teresa din Avila a suferit ani de-a rîndul de migrene intense; fratele Lawrence nu a fost niciodată vindecat de guta lui cronică; Martin Luther a avut parte de o moarte dificilă după un lung șir de îmbolnăviri; marele scriitor puritan Richard Baxter și-a scris una dintre cele mai cunoscute lucrări în timp ce o tumoră grotescă îi apăruse pe trup. Apropierea de Dumnezeu nu este o garanție a bogăției, a confortului și a unei vieți liniștite. Dimpotrivă, a te apropia de Dumnezeu înseamnă a deveni elev la o școală greu de absolvit, unde caracterul se consolidează prin perseverența în perioadele grele.

Gary Thomas, Credința adevărată

Un strop de viaţă #412


Pe nicovala lui Dumnezeu. Poate ai fost acolo. Topit. Lipsit de formă. Distrus. Pus pe nicovală… pentru a căpăta o nouă formă? (Prea multe zone colţuroase.) Pentru disciplinare? („Un tată bun disciplinează.“) Pentru a fi testat? (Dar de ce aşa de greu?)

Ştiu. Am fost şi eu acolo. E dur. Este o mocirlă spirituală, o foamete. Focul se stinge. Deşi s-ar putea să mai ardă puţin, în curând dispare. Alunecăm în jos. În jos în valea ceţoasă a îndoielii, în depresiunea plină de negură a deznădejdii. Motivaţia păleşte. Dorinţa este undeva departe. Responsabilităţile sunt deprimante.

Pasiunea? Iese pe uşă.

Entuziasmul? Glumeşti, nu?

Momentul de pe nicovală.

Poate fi provocat de moartea cuiva, de o despărţire, de un faliment, de lipsa rugăciunii. Întrerupătorul luminii se stinge şi încăperea se întunecă. „Toate cuvintele pline de grijă, de ajutor şi speranţă au fost spuse foarte frumos. Dar pe mine încă mă doare, mă tot gândesc…“

Pe nicovală. Puşi faţă în faţă cu Dumnezeu prin realizarea faptului că nu avem altundeva unde să mergem. Isus, în grădină. Petru, cu faţă brăzdată de lacrimi. David, după Batşeba. Ilie şi „vocea ca un susur blând“. Pavel, orb în Damasc.

Zbang, zbang, zbang.

Sper că nu te afli pe nicovală. (În afara cazului în care ai nevoie să te afli acolo şi atunci sper că te afli acolo.) Momentele pe nicovală nu sunt de evitat, ele trebuie experimentate. Deşi tunelul este întunecos, ajunge de cealaltă parte a muntelui. Momentele de pe nicovală ne reamintesc cine suntem noi şi cine este Dumnezeu. Nu ar trebui să încercăm să scăpăm de ele. Să scăpăm de ele ar putea însemna să-L ratăm pe Dumnezeu.

Dumnezeu vede vieţile noastre de la început până la sfârşit. S-ar putea să ne conducă printr-o furtună la vârsta de 30 de ani ca să putem suporta un uragan la vârsta de 60 de ani. Un instrument este folositor doar dacă are forma potrivită. Un topor tocit sau o şurubelniţă îndoită au nevoie de îndreptare, şi la fel şi noi. Un fierar bun îşi păstrează uneltele în formă. Şi Dumnezeu la fel.

Dacă Dumnezeu te va pune pe nicovala Sa, fii mulţumitor. Înseamnă că El crede că încă mai meriţi să fii remodelat.

Max Lucado, On the Anvil