Ce înseamnă credința adevărată?
Dacă intenția lui Dumnezeu nu este să avem o viață fără încercări și necazuri, ci să ne încredem în El?
Având aceste întrebări în minte, răsfoim astăzi cartea Credința adevărată, în care Gary Thomas susține că credința la care ne cheamă Dumnezeu înseamnă mai mult decât atitudinea pozitivistă care ne ferește de luptele vieții. Credința adevărată ne duce spre o intimitate profundă cu Dumnezeu care ne susține în valurile vieții.
Gary Thomas este autorul mai multor cărți, printre care Căsătorie Sfântă, despre care am discutat și noi într-un episod anterior al emisiunii CARTEA E O VIAȚĂ, Chemarea sacră de a fi părinte, Lupta frumoasă, Influență sacră și a sute de articole publicate în reviste creștine. Predă la Western Seminary din Portland, Oregon. Cărțile și lucrarea sa se concentrează asupra dezvoltării spirituale: cum putem folosi Scriptura, istoria Bisericii și înțelepciunea scriitorilor creștini clasici, testată de-a lungul veacurilor, pentru a transforma experiența contemporană.
S-ar putea să găsiți în cartea aceasta unele afirmații care, la prima vedere, nu vi se vor părea corecte și s-ar putea să puneți întrebarea: „Înseamnă creștinismul acest lucru?” Recomandarea mea este următoarea, scrie Gary Thomas: gândiți-vă la cine a rostit aceste cuvinte. Am completat în mod intenționat această carte cu mai multe pasaje biblice decât alte cărți pe care le-am scris și m-am străduit să dovedesc aceste idei și concepte pe baza lucrărilor scriitorilor creștini clasici, arătând cum fiecare învățătură a fost susținută, afirmată și prezentată de scriitorii creștini clasici de-a lungul secolelor.
Nu putem beneficia cu ușurință de maturitatea spirituală. Pentru început, creștinismul poate părea un amalgam îmbătător de libertate, de bucurie, de exuberanță și de noi descoperiri. Păcatele care ne-au înrobit atât de mult timp se dezlipesc de noi relativ cu eforturi minime. Studiul biblic ne îmbogățește permanent. Expresia „pasiunea spirituală” este binecunoscută și duhovnicii spirituali au scris multe despre ea. Pasiunea spirituală are tendința de a reduce totul la sine. Pare că totul se reduce la Dumnezeu, dar, în realitate, preocuparea principală a noilor credincioși este modul cum decurge lupta lor împotriva păcatelor și cultivarea noii bucurii pe care au descoperit-o și a aprofundării relației lor cu Dumnezeu. Sunt entuziasmați de ce poate face creștinismul pentru ei. Apoi Dumnezeu ne cere să renunțăm la această pasiune și să trecem la un nivel superior, cel al unei prietenii mature cu El. Într-o prietenie adevărată, nu se mai reduce totul „la mine”. Devenim parteneri și începem să lucrăm împreună cu Dumnezeu la consolidarea Împărăției Sale. Mai întâi, aceasta înseamnă să fim „încercați prin foc”, iar, în al doilea rând, să creștem în domenii în care nu avem înclinația naturală de a crește.
Această creștere poate fi dureroasă pentru noi, dar este necesară dacă dorim să devenim oamenii pe care îi poate folosi Dumnezeu. În loc să ne mai preocupe răspunsurile la rugăciunile făcute pentru noi, maturitatea spirituală ne face să tânjim să devenim mai credincioși, mai asemănători cu Cristos și mai preocupați de ceilalți. Este un proces dureros, o moarte spirituală reală pe care unii au descris-o ca fiind „naștere din nou” din nou, cu excepția faptului că nu reprezintă niciodată un eveniment singular în viață, scrie Gary Thomas.
Este o greșeală să-i cerem unei persoane să depășească stadiul de „pasiune spirituală” prea repede. Însă există și semne prin care putem recunoaște că un credincios a ratat momentul potrivit al ieșirii din perioada de pasiune spirituală. Primul semn este de obicei dezamăgirea. Dacă înainte s-a gândit la Dumnezeu numai ca la o Persoană bună, plină de milă și iubire, acum are tendința să-L considere încăpățânat, aspru și distant. Al doilea semn este atitudinea care spune: eu ce câștig de aici? Trăim într-o societate al cărui dicton este „eu sunt pe primul plan” și avem tendința de a individualiza promisiunile colective, în mare măsură pentru că suntem mai preocupați de ceea ce are Biblia de spus cu privire la noi ca indivizi decât să învățăm ceea ce înseamnă să trăim într-o comunitate, alături de ceilalți care formează Biserica.
Noul mod de a gândi ce duce la maturizare este acea credință autentică bazată pe viața în centrul căreia se află Dumnezeu. În loc ca un credincios să fie soarele în jurul căruia se rotesc Dumnezeu, Biserica și lumea doar ca el să aibă o viață fericită, ușoară și prosperă, Dumnezeu devine soarele în jurul căruia se rotește credinciosul, un credincios dispus să sufere – chiar să fie persecutat – și să-și dea viața pentru a zidi Împărăția lui Dumnezeu și a sluji Biserica Sa. Este o schimbare radicală – de fapt, cea mai radicală și mai eliberatoare cu putință dintre experiențele umane – și ea duce la o prietenie profundă cu Dumnezeu, arată Gary Thomas în cartea Credința adevărată.
Nu vrem să devenim creștini pentru a deveni oameni mai buni, ci pentru a deveni oameni complet noi – oameni care trăiesc cu o altă perspectivă asupra vieții, care își găsesc bucuria în timp ce alții caută fericirea, care găsesc un sens al vieții în domenii în care alții cred că trebuie doar să le depășim sau să fim scăpați de ele, care doresc să bea cu nesaț din viață – cu munții și văile ei, cu ocolișurile și schimbările ei de direcție – în loc să „se ridice deasupra ei”.
Într-adevăr, Dumnezeu ne poartă poverile. Cu siguranță că El ne binecuvântează în multe feluri, dar această stare binecuvântată de la început are scopul de a ne obișnui cu preocuparea pentru lucruri mai importante decât noi înșine. Vom plânge, dar nu pentru că locuința noastră este prea mică sau pentru că avem datorii la bancă, ci pentru că vom fi solicitați la maxim să ne ocupăm de o lume suferindă. Da, este adevărat, experimentăm pace, bucurie și speranță, dar este o pace în mijlocul furtunii, o bucurie caracterizată de empatie și o speranță șlefuită de suferință.
Suntem chemați să ne dăruim mântuirii și sfințirii miresei lui Cristos, Biserica, mai mult decât să ne risipim viața trăind pentru propria bunăstare. Această sfântă uitare de sine este semnul cel mai convingător al unei credințe autentice, dovada prezenței harului și milei lui Dumnezeu în viețile noastre.
Dacă credeți că viața altruistă este costisitoare, înseamnă că nu v-ați gândit cu toată seriozitatea la costul mult mai mare pe care-l plătim pentru modul egoist de viață. Poate nu vom ști niciodată câte ocazii de a lucra cu putere pentru Dumnezeu am pierdut din cauză că ne-am gîndit doar la noi.
Acesta este motivul pentru care doresc atât de mult să mă maturizez în credință, scrie Gary Thomas în cartea Credința adevărată. Nu mă tem că imaturitatea mea mă va împiedica să intru în Cer. Destinul meu este asigurat datorită lucrării complete a lui Cristos. Însă imaturitatea mea va împiedica lucrarea lui Dumnezeu prin mine. Da, este adevărat faptul că El poate lucra în ciuda defectelor și a slăbiciunilor mele, dar lucrarea Lui prin mine va fi cu atât mai eficientă cu cât eu renunț la obiceiurile mele vechi și la modul meu vechi de relaționare cu oamenii. Cu toate că cei imaturi merg și ei spre Cer, nu au ocazia să vadă vieți schimbate în mod radical.
Așteptarea este poarta speranței, un element necesar al spiritualității atunci când ne confruntăm cu necazurile din această lume, scrie Thomas. Dacă vă veți îngriji de oameni care suferă de Alzheimer, de oameni cu handicapuri, de oameni dependenți, de muribunzi sau de cei închiși, dragostea vă va cere să învățați să așteptați. S-ar putea să fie nevoie să așteptați câteva săptămâni până când cineva pe care sunteți chemat să-l iubiți își va reveni după o boală gravă. S-ar putea să fie nevoie să așteptați câțiva ani ca un deținut care s-a întors la Dumnezeu să fie eliberat. S-ar putea să fie nevoie să așteptați câteva decenii până când o persoană cu handicap va primi un „trup spiritual” nou. Nu există dragoste fără răbdare, fără așteptare și fără speranță. Așteptarea este virtutea care îi dă dragostei puterea de a persevera.
O credință matură nu garantează că vom experimenta suferințe mai puține, scrie Thomas. De fapt, ar putea presupune trecerea prin mai multe suferințe. Giganții spirituali care au scris cărțile clasice ale creștinismului au avut parte de o viață dificilă. Augustin s-a molipsit de o boală de care a și murit în timpul asedierii orașului său; Teresa din Avila a suferit ani de-a rîndul de migrene intense; fratele Laurențiu nu a fost niciodată vindecat de guta lui cronică; Martin Luther a avut parte de o moarte dificilă după un lung șir de îmbolnăviri; marele scriitor puritan Richard Baxter și-a scris una dintre cele mai cunoscute lucrări în timp ce o tumoră grotescă îi apăruse pe trup. Apropierea de Dumnezeu nu este o garanție a bogăției, a confortului și a unei vieți liniștite. Dimpotrivă, a te apropia de Dumnezeu înseamnă a deveni elev la o școală greu de absolvit, unde caracterul se consolidează prin perseverența în perioadele grele.
Isus a descris dragostea adevărată astfel: „Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13) Îndurarea persecuțiilor duce la o mărturie extraordinar de puternică, la un semn distinctiv vibrant al credinței autentice. Loviturile – verbale, financiare, emoționale, relaționale sau literale – vor veni. Unele vor ricoșa, altele ne vor răni. Câteva dintre ele ne pot chiar paraliza și, uneori, gloanțele ne vor ucide, dar, în ciuda acestor lucruri, Isus ne spune: „ Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă bleastemă, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5:44-45).
Cu toate că păcatele noastre individuale sunt spălate prin jertfa lui Cristos, se va face o judecată generală a caracterului pe care I-am permis lui Dumnezeu să îl formeze în noi. Deși nu se va pune problema mântuirii noastre, Dumnezeu ne va întreba ce am făcut cu mântuirea noastră. În loc să permitem conceptului judecății lui Cristos să umbrească bucuria și speranța noastră cerească, trebuie să îl considerăm o motivație pentru a trăi o viață sfântă, activă, generoasă și utilă, continuă el.
Decizia este simplă. Cum definim credința și ce așteptăm de la ea va duce fie la o speranță ancorată în eternitate, fie la o deziluzie bazată pe circumstanțele atât de schimbătoare de pe pământ. Suntem deziluzionați atunci când ne așteptăm ca lumea de acum să semene cu cea eternă sau când încercăm să trăim în această lume fără să fim interesați de lumea de dincolo. Egoismul ne micește sufletul. Chiar și binecuvântările ajung plictisitoare. Avem nevoie de scop, de sens, de misiune, de speranță. Eu cred că întotdeauna creștinismul autentic ne oferă aceste lucruri, ba chiar mai multe, consideră Gary Thomas, în cartea Credința adevărată. Așa cum spunea și în introducere, Gary Thomas își susține ideile pe baza mărturiei personajelor biblice, a martirilor, a eroilor credinței din toate timpurile, a scriitorilor clasici ai creștinismului, a multor alte persoane din timpurile noastre care au practicat toate aceste discipline de care vorbește: altruismul, așteptarea, suferința, persecuția, compasiunea, iertarea, tristețea care duce la pocăință, mulțumirea, sacrificiul de sine și speranța. Noi am descoperit azi doar câteva idei pe care autorul cărții Credința adevărată le susține, însă eu cred că exemplele de viață pe care el le prezintă ne pot îmbogăți perspectiva asupra unor personaje marcante din istoria creștinismului. Pe mine sigur m-a făcut să îmi doresc să citesc câteva astfel de biografii, așa că vă las să descoperiți singuri poveștile de viață prezentate de Gary Thomas, și închei cu o concluzie potrivită pentru această carte: Auzirea pașilor lui Dumnezeu în cele mai dificile circumstanțe va duce la o viață trecută prin focul încercărilor și la o credință autentică și puternică. Deși unii o vor numi o viață dificilă, eu cred că este viața cea mai plină de bucurie, cea mai bogată și semnificativă dintre toate.
CARTEA E O VIAȚĂ 