Etichetă: Andrei Pleşu

Un strop de viaţă #335


Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă la sfârşitul timpului, El le cere să învie în viaţa de acum, adică să se comporte ca nişte oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sunt cei care nu trec pe lângă Dumnezeu fără să-l recunoască. Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine – şi legitimi – în postura de fiinţe cunoscătoare. Credinciosul e cineva care vrea, în plus, să fie o fiinţă re-cunoscătoare.

Andrei Pleşu, „Insensibilitatea cotidiană“ în Despre frumuseţea uitată a vieţii

Un strop de viață #308


Teologia Scripturii nu este o teologie a fricii. Mesajul hristic e, dimpotrivă, dătător de curaj şi de calm lăuntric, chiar dacă se referă neîncetat şi la pericolele sau costurile cu care are a se confrunta cel pornit pe calea Împărăţiei.

Isus spune în repetate rânduri: „Îndrăzniţi“, „Nu vă temeţi“, „Bucuraţi-vă“. Iar ca o încununare, avem textul din 1 Timotei 1:7: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de temere, ci de putere şi de iubire şi de minte înţeleaptă.“

Începutul înţelepciunii e, aşadar, „frica de Domnul”, dacă „frica” înseamnă facultatea de a te minuna, de a te lăsa copleşit de mister, de farmecul devastator, feroce şi irezistibil al lumii de dincolo de lume şi al timpului de dincolo de timp. În acest sens, şi numai în acest sens, „frica de Domnul” este condiţia supremă a receptivităţii faţă de mesajul Lui.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

Un strop de viață #304


Dreptatea divină pare, în orice caz, să aibă alte reguli decât cea omenească, după cum problema răului e abordată cu alte criterii şi alte soluţii decât cele care ni se par în mod curent legitime. Niciodată răspunsul nu e gata făcut, niciodată simţul comun nu e „servit” în mod convenabil.

Isus face tot ce e de făcut pentru a nu-şi transforma prezenţa şi destinul său pământesc în temeiuri ale unei ideologii. Judecata Sa e întotdeauna circumstanţială, adaptată la cazul individual, în dialog cu bogăţia lumii şi cu inepuizabilul condiţiei umane.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

Un strop de viață #300


Isus nu e un animator popular euforic. Iubirea Lui pentru cei mulţi nu e o formă de idolatrie şi nu propune o lâncedă doctrină populistă. Învăţătorul nu e dispus să-Şi menajeze, necondiţionat, învăţăceii şi, când e cazul, ştie să devină ameninţător. Vorbirea în parabole îngreunează, într-o primă etapă, înţelegerea, dar nu exclude iertarea finală a lui Dumnezeu, cu condiţia ca ascultătorii să se dea pe brazdă, să-şi depăşească blocajul, întorcându-se la Dumnezeu.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste

Un strop de viață #294


Ascultaţi dar ce înseamnă pilda semănătorului. Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum. Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Sămânţa căzută între spini este cel ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt şi ajunge neroditor. Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod: un grăunte dă o sută, altul, şaizeci, altul, treizeci. (Matei 13:18)

Cel dintâi interpret al parabolelor hristice este Isus însuşi, care, după ce povesteşte istoria semănătorului, le propune ucenicilor un posibil mod de lectură, o incursiune rapidă, dar temeinică în problema receptivităţii: ce înseamnă „a intra” într-o parabolă şi, mai ales, cum poţi rata adevărul ei.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste